László Zoltán : Keringés (Galaktika Fantasztikus Könyvek)

Laszlo Zoltan -Rotaţia

Cenaclu la Orizont!

Genul meu de suspans

Vlad Puescu de la editura Nemira s-a gândit să ne întrebe“Care este genul tău de suspans?”, iar eu, ca orice copil cuminte, mă conformez şi răspund:

Nu există un gen al meu de suspans, nu în sensul că aş avea o preferinţă absolută, un anume gen de cărţi pe care să le caut şi nici în sensul că ar exista un anume gen de care m-aş feri. Orice gen de suspans dacă este bine scris, dacă are eroi cu care la un anume nivel să reuşesc să mă identific, dacă acţiunea curge cât de cât credibil şi fără prea evidente contradicţii cu ea însăşi, fără prea mari contradicţii logice cu realităţiile existente în natură sau în firea umană, atunci o citesc cu plăcere.

Trebuie să recunosc totuşi că romanele poliţiste mă cam plictisesc chiar dacă sunt foarte bine scrise, aici vina nu aparţine însa autorilor ci mai degrabă faptului că fiind vorba de literatură poliţistă avem de-a face mereu cu un criminal şi un detectiv şi că întotdeauna omul legii, cel situat pe partea binelui reuşeşte să găsească, demaşte, aresteze ori ucidă criminlul. Altfel spus ştiu dinainte care va fi finalul si tot restul devine doar variaţie pe temă dată. Există un punct de plecare şi un punct final, ambele evidente chiar dacă nu sub formă exactă dar cel puţin ca trăsătură comună. Cărţile seamănă într-un fel cu drumurile, dacă e să le privesc aşa atunci romanele poliţiste parcurg un traseu bine stabilit, cum ar fi un drum făcut cu trenul, opriri în anumite staţii şi sosire într-o gară. În comparaţie cu asta un roman horror, normal, mă refer la unul bine scris, parcurge un drum neumblat, este o călătrie în sălbăticie, acolo unde nu există drumuri, nu există staţii şi până şi tovarăşii de călătorie pot lipsi. Aici tot ce contează este personajul principal, este cel care trebuie să-şi înfrunte temerile, dacă reuşesc să mă identific cu el atunci ştiu că voi avea parte de o experienţă extraordinară pe un drum neumblat.

Dacă e să dau un răspuns la întrebarea „Care este genul tău de suspans?” judecând nu după ce-mi spune mintea pe moment ci pe baza faptelor, pe baza celor citite în ultimii câţiva ani atunci cu certitudine pe locul întâi se clasează romanele horror, în principal cele în care suspansul se naşte pe un fundal sefe. Dar cred că cel mai uşor mod de a vorbi despre preferinţele mele este acela de a vorbi chiar despre ce mi-a plăcut în mod deosebit. Adică un fel de top X unde X va fi orice număr între unu şi cât vreau eu. Nu este neaparat număr întreg, deoarece sunt cărţi pe care le-aş pune în clasament doar cu jumătate de punct pentru că mi-au plăcut doar anumite părţi.

Să încep cu începutul ori în ordine inversă? Sau cel mai bine cu autor+ carte?

Hai s-o fac sistematic. Asta înseamnă autori şi cărţi.  Sunt câţiva, dar dintre toţi pe locul întâi l-aş pune pe Stephen King. Pe vrăjitorul nebun al cuvintelor care a a scris Cimitirul animalelor, Oraşul Bântuit, Duma Key, Apocalipsa şi Mobilul. Normal, ce am înşirat aici reprezintă o mică parte atât din ce a scris King cât şi din ce am citit.  Îmi place tot ce scrie regele pentru că „mă fascinează talentul său unic de a exploata micile fisuri din ţesătura realităţii. Pornim mereu cu viaţa unui om oarecare, întâmplări oarecare, locuri oarecare. Până şi gândurile eroilor sunt oarecare, banale, obişnuite, nimic spectaculos. Apoi încep lucrurile să alunece spre nebunie. Fără să ne dăm seama când am ajuns acolo ne trezim în plin coşmar, toate care ne înconjoară pot fi obiecte simple sau unelte ale unei fiinţe malefice, ale unei fiinţe supranaturale ce calcă în picioare legile fizice cu aceeaşi uşurinţă cu care ne distruge King liniştea şi convingerea că lucrurile prin lume sunt cum noi le-am cunoscut.”

Urmează apoi Brussolo cu Doctorul Schelet, Coşmar de Închiriat, Crucifix, Haita, Labirintul şi multe altele. E prea lungă şi lista asta cât s-o reproduc în întregime.

E important să spun despre Brussolo că la nici un alt scriitor cunoscut prin intermediul operelor sale nu am întâlnit o fantezie atât de bogată şi totodată o gândire atât de diabolică precum etalează el Acest om este o ciudăţenie a naturii, acolo unde unui om obişnuit nici prin cap nu i-ar trece să emită vreo explicaţie alternativă la întâmplările curente, acolo el reuşeşte să transforme banalul într-un veritabil coşmar. Reuşeste să prezinte atât de veridic, cu atâta precizie şi  cu o astfel de bogăţie a detaliilor închipuirile proprii încât mă determină, pe mine cel puţin, să mă întreb dacă nu suferă cumva de vre-o manie a persecuţiei ce şi-ar avea rădăcinile în paranoia ori dacă nu cumva este schizofrenic şi reuşeşte să-şi aştearnă pe hârtie halucinaţiile. Sunt însă conştient că este cât se poate de întreg la minte, aşa că nu pot decât să-l admir pentru capacitatea sa extraordinară de a da viaţă celor mai diabolice şi mai terifiante coşmaruri. Nu are talentul scriitoricesc a lui King dar îl întrece pe acesta în ceea ce priveşte simţul pentru horror.

Pe locul trei vine… nimeni altul decât Dean R. Koontz pentru Masca, Casa Tunetului şi Ucigaşi În Numele Domnului dar mai ales pentru Sălaşul Răului în care facem cunoştinţă cu Candy. Felul în care Dean R Koontz reuşeşte să ne prezinte psihicul unui criminal înzestrat cu puteri supranaturale îl transformă în cel mai polivalent scriitor al genului horror. El nu ne descrie criminalul aşa cum l-am percepe noi ci aşa cum acesta se vede pe sine, ne prezintă gândirea acestuia din interior, logica după care acţionează, motivaţiile, temerile şi speranţele unei minţi dereglate.

Locul patru este ocupat de Ira Levin pentru O Zi Perfectă, Sliver şi înainte de toate pentru Un Copil Pentru Rosemary, carte în care pătrundem în coşmarul unei tinere femei care, în urma unui complot în care inclusiv soţul ei este părtaş, aduce pe lume Antihristul. Ideea poate că nu este extraordinară dar abordarea subiectului se face într-un fel care aminteşte foarte mult de Edgar Allan Poe.

Pe locul cinci este o surpriză, o carte scrisă după film. Vorbesc despre Allan Dean Foster şi „Misiune de Pedeapsă”, „ Al Şaptelea Pasager E Moartea”, etc.

Pe locul şase stă un autor care e de fapt trei şi a cărui carte dupa alte criterii de apreciere decât al suspansului ar sta pe locul întâi. Autorul balaur cu trei capete se numeşte Larry Niven Jerry Pournelle Steven Barnes iar cartea este Moştenirea Heorot. Pentru tot. Pentru lumea construit bucată cu bucată, situată într-un loc în care ar putea întradevăr să existe, pentru personaje care ar putea foarte bine să fie reale şi pentru o acţiune care reuşeşte să-l ţină pe om cu sufletul la gură de la început până la sfârşit.

Pe locul opt nu mai vine nimeni. Adică vin mai mulţi, o întreagă listă, fără să aşez pe vreunul mai sus : Simon Spurrier (Cronicile Apocalipsei), John Saul ( Umbra, Creatura, Roiul, etc), Whitley Strieber (Zona Interzisă), Colin Wilson (Lifeforce), Kyle Sternhagen ( Brainjury, Paranoia) …

Un ultim argument pentru genul horor, sau o explicaţie pentru această preferinţă a mea: prefer lucrurile duse până la capăt sau chiar la extrem. Dacă vreau să citesc ceva ce să mă prindă, să mă captiveze şi chiar să-mi trezească temeri atunci prefer să fie făcut cum se cuvine, să fiu scuturat bine, nu doar dezmorţit ci chiar fript. Nu să mă întreb „oare cine o fi criminalul?” ci „oare câţi mai mor şi în ce fel?” şi aş fi extrem de fericit dacă aş da peste un autor care să mă îngrozească în asemeni hal încât să-mi fie frică să cobor din pat noaptea pentru a merge până la baie, să mă sperie întratât încât să las lumina aprinsă când dorm ori să-mi fie teamă să rămân singur.

Acasă

La noi sunt codri verzi de brad
Şi câmpuri de mătasă;
La noi atâţia fluturi sunt,
Şi-atâta jale-n casă.
(Octavian Goga-Noi)

Am fost plecat de acasă pentru destul de mult timp şi am locuit diferite perioade de timp într-o sumedenie de ţări, aşa că pot face comparaţii între cum e la alţii şi cum e la noi. Spre diferenţă de ei, noi suntem obişnuiţi să punem căruţa înaintea cailor, adică-mă rog- de ochii lumii am înhămat şi noi calul acolo unde îi este locul, în faţa căruţei, dar, cred că de „şmecheri” ce suntem la noi căruţa împinge calul şi nu calul trage căruţa. Mă refer acum la situaţia dezastruoasă în care a ajuns ţara noastră.  Dar hai să detaliez.

Parlamentul ar trebui să aducă legi. În loc de asta pierd vremea de ani de zile cu găinării mărunte şi cu scandaluri demne de orice mahala dar nu de parlament. Atunci când reuşesc să se adune într-un număr suficient parlamentarii cât să întrunească cvorumul, nu reuşesc să se înţeleagă, asta datorită specificului propriu politicienilor români de a nu fi interesaţi nici o clipă de conţinutul unei legi propuse ci doar de persoana celui sau persoanele celor care fac propunerea. Dacă există majoritate atunci se votează legi care au fost propuse de membrii acestei majorităţi şi ne alegem ca ţară falimentară cu pensii privilegiate, asta însemnând pensii cum nu ar îndrăzni nici măcar să viseze funcţionarii, piloţii sau magistraţii din alte ţări. Nu mă refer strict la valoarea acelor pensii ci mai degrabă la raportul dntre salariul minim pe economie şi pensiile acelea. Nicăieri în lume nu există pensie de 50 (cincizeci) de salarii minime, la noi există. Iar dacă e să raportăm această pensie la ce primeşte un muncitor după o viaţă muncită în folosul societăţii româneşti atunci chiar rămânem fără cuvinte. Vă dau un exemplu? Tata a fost ( şi este încă) zidar, a lucrat zeci de ani ( 22) la program de 12-14 şi chiar 16 ore, pentru asta primeşte o pensie de 580 lei. Mai merită făcute comparaţii? Există şi explicaţie: nu sunt bani la buget. Culmea că atunci când vine vorba de pensii de lux nu se pune problema asta. Aşa că suntem în situaţia în care cei câţiva mii de pensionari de lux primesc de la stat aceaşi sumă pe care o primesc sute de mii de oameni de rând ajunşi la pensie.

Mai trist este dacă începem să analizăm motivele pentru care sunt astfel împărţite recompensele. Cei care au muncit şi datorită cărora există azi locuinţe, avem un metrou în capitală, cei care au trudit să construiască infrastructura feroviară, cei datorită cărora avem hidrocentrale, termocentrale şi chiar centrale nucleare, aceia sunt batjocoriţi. Cei care au trudit pentru educarea poporului sunt batjocoriţi. Cei care au construit industria românească şi au muncit în acele fabrici şi uzine sunt batjocoriţi. Cei care au desfiinţat definitiv aceea industrie, cei care au vândut absolut tot din ţara asta, atât acele fabrici şi uzine cât şi rsursele de toate felurile, cei care au vândut – de exemplu- reţeau de desfacere a produselor petroliere cu rafinărie şi cu extracţie la un pret mai mic decât şi-au vândut vecinii noştrii (ungurii) staţiile de benzină aceia tăiesc pe picior mare şi iau pensie mai mare decât o mie de muncitori. Cei care au vândut inclusiv viitorul copiilor noştri ( împrumuturile luate de la FMI vor trebui plătite) aceia merită să fie ţinuţi în puf. Cei care ar fi trebuit să-i aducă în faţa legii pe cei vinovaţi de moartea a sute de tineri la revoluţia din ’89, cei care ar fi trebuit să găsească vinovaţii de mineriade şi cei care ar trebui să facă lumină în dosarele de corupţie aceia merită salarii enorme şi pensii astronomice deşi în cei douăzeci de ani de democraţie nu au făcut nimic din ce ar fi fost de datoria lor. Da, ştiu, Băsescu e de vină. Cu asta deja m-am obişnuit, neocomunistul Ilici a chemat minerii dar cumva e vina lui Băsescu, Ministerul de Interne deţinut de PSD a organizat alegeri dar tot ei s-au smiorcăit apoi că au fost furaţi. E Băsescu de vină, sau fiică-sa. Până şi de prezenţa incultului de Vanghelie în viaţa politică româneasc este tot Băsescu de vină. Sau poate Coposu ori Raţiu. Sau Constaninescu sau Petre Roman. Nu-i apăr eu nici pe aceştia, sunt cu toţii vinovaţi. Singura concluzie la care pot ajunge este că noi nu avem politicieni pentru a ne rezolva problemele ci noi existăm pentru ca ei să aibă pe spinarea cui să trăiască.

Dar nu despre politică şi despre corupţie vroiam să vă vorbesc ci despre diferenţele constatate la nivelul vieţii de zi cu zi între traiul din România sau din altă parte.

În România: zilnic la televizor în timpul alocat reclamelor sau publicităţii, în funcţie de cum a ales fiecare post să le denumească, văd ceva nemaîntâlnit. Cerşetoria la nivel naţional. Zilnic aud cereri pentru donaţii, în scopuri caritabile, pentru a construi o şcoală, pentru a construi un spital, pentru a echipa cu aparate un spital, zilnic rugăminţi şi cereri de donaţii pentru construirea unei biserici, pentru înfiinţarea unui nou serviciu de urgenţe, cereri din partea Crucii Roşii, cereri pentru a dona sânge, cereri pentru a contribui cu bani la salvarea vieţii unor copii, rugăminţi, rugăminţi şi iar rugăminţi. Aşa ceva n-am auzit în zece ani cât am stat plecat din România, dincolo de graniţele ţării noastre aşa ceva nu există. Nu ştiu de ce şi nu ştiu cum, dar cred că am o idee. Cred că în clipa în care în altă parte s-ar ajunge la astfel de situaţii nişte capete sus-puse ar cădea, nişte oameni importanţi ar ajunge după gratii. La ce mai avem noi un Minister şi un domn Ministru al Sănătăţii dacă pentru a construi sau echipa corespunzător nişte spitale trebuie să apeleze la cerşetorie acei binevoitori care sătui să se lovescă de această problemă încearcă s-o rezolve?  La ce avem noi un Minister al Culturii, Cultelor şi Patrimoniului Naţional dacă se ajunge la cerşetorie pentru construirea unor biserici, pentru restaurarea unor monumente sau pentru construirea unei şcoli?

Aaaaa, nu sunt bani la buget? Atunci de ce drac avem un Minister şi un domn ministru întitulaţi Al Economiei? Şi dacă tot nu avem bani la buget atunci de ce drac nu este ori ministrul destituit ca fiind incompetent, ori tot minsterul desfiinţat ca fiind inutil din moment ce nu rezolvă nici o problemă ci doar este înca o problemă în plus? Eu dacă angajez un zidar să-mi repare casa şi văd că începe să se demoleze atunci îl dau afară, eventual îl dau şi în judecată, dacă chem un altul, apoi un altul şi văd că tot la fel păţesc atunci strict casa şi-mi fac colibă, dar nu voi continua să dau bani unui om incompetent pentru ceva ce nu face.

Mai există o reclamă frumoasă: aia cu Roşia Montană. Acolo nişte şmenari aflaţi la putere au vândut dreptul de exploatare şi au încasat şpaga aferentă tranzacţiei. După care cei care au achiziţionat s-au trezit că au nevoie de aprobări de la mediu, altfel nu-şi vor putea face treaba. Însă minereul de aur din Apuseni nu se poate extrage decât printr-o tehnologie extrem de poluantă şi de periculoasă, e nevoie de contruirea unor bazine umplute cu cianură iar cu asta nu te joci. Orice fisură, orice defecţiune poate atrage după sine dispariţia tuturor formelor de viaţă în regiune, aşa că nu primesc aprobarea până nu îşi primesc şpaga aferentă şi cei de la mediu, şpagă ce trebuie să aibă o valoare consistentă pentru ca respectivul funcţionar ( eventual chiar ministru) să-şi rişte libertatea. Ce riscă populaţia chiar nu interesează pe nimeni, nici că ne-am bătut joc de oamenii aceia care au venit crezând că şi în România lucrurile se întâmplă ca la ei. Nu se aşteptau să fie puşi într-o situaţie imposibilă. Au păţit ca cei care şi-au cumpărat pământ pe Lună, au imense proprietăţii dar nu au cum să ajungă la ele şi nici cum să le exploateze. Aşa că aceea companie acum cerşeşte atenţia de câţiva ani şi ne înnebuneşte de la televizor cu miliardele de euro pe care afacerea ar aduce-o bugetului ţării, ce nu ştiu ei este că pe omul de rând demult nu mai interesează nimic din toate astea. Indiferent câte milioane, miliarde sau sute de mii de miliarde ar intra în bugetul României politicienii noştrii se descurcă să-i toace pâna la ultimul şfanţ astfel încât nimic sa nu ajungă la popor, aşa că de ce i-ar mai interesa ? Ce nu ştiu de asemeni cei de la acea companie este şi că politicienii noştri nu-şi întind mâna pentru a lua şpaga când e vorba de ceva atât de riscant. De ce să fure o sută de miliarde cu riscuri când pot şi chiar o fac de douăzeci de ani fără să rişte nimic?

Bun, astea au fost un fel de distracţie, reclama, cerşetoria mascata şi alte cele. Dar noi românii ne ştim distra şi altfel. Astfel ne-am jucat cândva cu jocurile piramidale. Şmecherii s-au îmbogăţit, cei mulţi, proşti şi săraci au sărăcit şi mai tare. Când n-a mai funcţionat şmecheria asta atunci s-a inventat altceva. Dacă nu poţi fura sume mari de la proşti relativ puţini atunci fură sume mici de la proşti foarte mulţi. Asta o văd aplicată în două moduri. Odată o practică statul, cu forme legale. Plătim taxe, impozite, asigurări sociale şi medicale şi pentru tote astea primim asigurări pur verbale înaine de alegeri, promisiuni. Dacă ne îmbolnăvim putem liniştiţi să murim pentru că: medicii care ne-au rămas sunt în marea lor majoritate incompetenţi, pentru că asigurarea medicală este un loz necâştigător de fiecare dată, dacă vrei ceva trebuie să plăteşti din buzunar încă odată, pentru că aparatele scumpe cumpărate ori nu funcţionează ori dacă funcţionează atunci nu există personalul pregătit care s-o folosească. Dacă se întâmpla sa rămânem fără loc de muncă ori să ne pensionăm atunci are grijă statul de noi, grijă în sensul că nu vom trăi nici mult şi nici bine. Puţin dar chinuit. Sau şi mai bine dacă deloc. Dar pentru asta plătim taxe , impozite şi asigurări. Aşa a reapărut acum Bingo. Se înghesuie românii sa câştige pentru că au uitat deja scandalurile de acum câţiv ani cu acelaşi bingo, cu toate biletele cumpărate degeba pentru că ajungeau direct la tomberon. Dacă ar fi însa doar atât, dar eu cunosc un tip care a lucrat cândva la aceasta afacere numită Bingo. A vândut bilete timp de câteva luni şi nu a fost plătit, aşa că a făcut scandal. Din câte mi-a povestit i s-a răspuns: ” Cumpără şi tu un tichet ca să-ţi iei salariul” . Aşa s-a ales cu o maşină.  Luând bani puţini de la mulţi proşti…ajungi putred de bogat.

Ce n-am mai văzut pe dincolo? Nu am văzut să se facă lucrările publice ca la noi. Acolo ( mai exact în Austria) m-am trezit într-o dimineţă că o porţiune de drum din faţa casei a fost reasfaltată peste noapte. Nu ştiam ce s-o fi întâmplat aşa ca am întrebat. Au făcut o reparaţie. Adică au săpat, au schimbat nişte conducte, apoi au astupat şanţul şi au refăcut asfaltul, toate astea într-o singură noapte. La noi aşa ceva se face în zece ani, în mai multe etape. Mai întâi vine cineva şi sparge asfaltul. După o lună vine altcineva adună şi curăţă molozul. După o altă luna vin câţiva şi sapă şanţul. După 3-4 luni vine o echipă să scota apa acumulată în şanţ .

Apoi cândva, dacă avem noroc chiar în acelaşi an, vin oamenii şi schimb conducta. După care rămâne totul aşa o vreme. Dacă se întâmplă să cadă câţiva în şanţ mergând noaptea spre casă ori să-şi strice careva maşina pe acolo, atunci, după multe reclamaţii şanţul se astupă şi se şi asfaltează imediat. Peste o luna se tasează terenul şi apare o groapă. Dacă se fac multe reclamaţii atunci vine o echipă, îndepărtează asfaltul şi bătuceşte bine terenul fără să ţină cont de faptul că acolo în subteran există conducte su cabluri. Ei asfaltează şi a doua zi vin cei care trebuie să spargă pentru a repara conductele sparte sau cablurile rupte. Ne jucăm aşa câţiva ani până se întâmplă mai mult din greşeala ca treaba să fie binefăcută…aproape. Atunci rămâne pe loc o umflătură de asfalt care serveşte drept trambulină vitezomanilor.

Mi s-a mai întâmplat ceva zilele astea ce nu credeam că se poate întâmpla nici măcar la noi. M-am întors de undeva din oraş şi fără să am cea mai mică bănuială mi-am permis să folosesc veceul. Când am vrut să trag apa…ete floşc, nimic. Nu tu apă rece, nu tu apa caldă. Mă duc, întreb şi aflu că se efectuează nişte reparaţii, aşa din bun senin, fără să ffim anunţaţi ca măcar în cadă să oprim apă pentru veceu. Am rezistat două ore, timp în care deja mirosurile s-au împrăştiat în toată casa de zici că sufrageria mea era veceu public. Neavând de ales m-am dus şi am cumpărat două bidoane de apă plată pentru că erau mai ieftine decât o mască de gaze.

Nu mi s-a întâmplat niciodată, în nici o altă ţară să se ia curentul şi  să stau  pe beznă 6 (şase) ore pe motiv că s-a ars un transformator. Odată ar fi de înţeles, dar în Bucureşti, sectorul 5, zona Modoran Ene, Bârcă, etc asta se întâmplă 4 (patru) luni la rând în primele zile ale lunii. Pentru că nu există un transformator de rezervă care să fie pus în funcţiune, chiar mai mult, cred că nu există nici un transformator de rezervă în tot Bucureştiul şi trebuie adus de urgenţă cu avionul de undeva, altfel nu văd de ce ar dura şase ore remedierea unei defecţiuni care ar fi putut fi evitat prin folosirea unei siguranţe.  Dacă nu vă convine- mi se spune la telefon- puteţi face reclamaţii. Normal că nu prin telefon, prin telefon nici măcar o sesizare nu poţi face la o firma precum Enel-ul, trebuie să te deplasezi până la sediul lor, să laşi acolo reclamaţia sau sesizarea semnată, apoi ei o lasă direct în coş. Dacă nu-ţi convine poţi face reclamaţii la protecţia consumatorului dar indiferent că faci sau nu cu siguranţă nu se rezolvă nimic.

Vi s-a întâmplat ca în loc de apa caldă pe care o plătiţi să vă curgă din conductă nămol rece? Faceţi reclamaţie la protecţia consumatorului pentru că sunteţi un consumator. Rezolvaţi ceva? Da, vi se va spune peste o lună că firma a efectuat nişte reparaţii şi cu asta basta. Altfel spus e problema dumneavoastră că firma face reparaţii şi că e FIRESC să primiţi nămol rece la preţ de apă caldă.

La fel ne jucăm şi cu companiile furnizoare de servicii de telefonie,internet şi televiziune. Acum vorbesc de UPC, dar sunt convins că şi toate celelalte procedează la fel. Apare o defecţiune şi mult lăudata imagne digitală se vede de tot rahatul. Sun la ei, mi se răspunde după jumătate de oră şi atunci mi se cere să scot cablul de antenă din modemul dat de ei şi să-l bag direct în televizor pentru a verifica dacă pe analogic funcţionează mai bine. Cum eu am televiorul incastrat în mobilier şi modemul se găseşte pe un alt raft nu pot face una ca asta decât eventual demontând jumătate de dulap, aşa ca refuz. La care mi se spune că în acest caz nu pot fi ajutat şi că dacă totuşi doresc un echipaj se va prezenta la mine pentru a face verificări…peste o săptămână. Culmea că a doua zi imaginea îşi revine şi toate funcţionează perfect dovedind că defecţiunea era la ei şi că au putut-o remedia. Special nu sun ci aştept echipa dar nu vine nimeni, dovedind astfel încă odată că ştiau foarte bine despre ce defecţiune este vorba.

La noi, cum chiar în faţa gemurilor mele, este o enormă curte şi diverse construcţii ale celebrei ApaNova, am parte de încă un spectacol gratuit în fiecare săptămână. Nimeni nu mişcă nimic pe aici de luni până vineri, în schimb în fiecare sâmbătă şi duminică dimineaţă se lucreză cu bubuieli, cu maşini, cu basculante care răstoarnă piese metalice. Tot aici de două-trei ori pe săptămână vin poliţişti să-şi spele maşinile în curte. Ghiciţi cine plăteşte apa consumată?

Încă ceva ce n-am crezut că voi ajunge să văd: un ţigan veritabil, cu ceafă de taur şi lanţ pe măsură la gât şi-a construit o casă în faţă blocului vecin. A obţinut toate aprobările necesare în mod incredibil având în vedere faptul că locatarii din acel bloc acum intră în propria scară pe un gang de numai un metru. Cei de la parter şi de la etajele 1 şi 2 au vedere directă pe zidul acestei case. Pentru a fi treaba şi mai frumoasă aici se organizează nunţi ţigăneşti cu regularitate, invitaţi de onoare sunt Guţă Guiţă, Salam, Adi the wonder kid şi tot felul de prinţese ajunse vedete din traseiste. Muzica urlă, bunătatea de manea, dar într-un hal de mă scoate din casă, ce Michael Jackson, ce Madonna, ce Metallica dom’le? Să vină să înveţe de la ăştia ce înseamna boxe şi scule. Atunci când lumea nu mai rezistă şi se dau zeci de telefoane la poliţie atunci vine un echipaj, se ascunde în spatele blocului şi stau acolo aşteptând să se termine nunta, au grijă să nu fie cumva ţiganii deranjaţi.

Toate astea în capitala României în secolul 21. Ţara mea de glorii, ţara mea de dor, de privesc în jur, îmi vine să mor. Să înjur, să mor!

Philip K. Dick- Jucătorii de pe Titan

Jucătorii de pe Titan