Trecere tăcută

Întruna din zile căutam disperat un caiet, aveam acolo notate câteva formule de calcul şi mi-ar fi prins tare bine să-mi aduc aminte de ele. Nici o şansă însă, de zăpăcit ce sunt întotdeauna ultimul loc în care mă gândesc să caut ascunde obiectul …Aşa a fost şi acum, am reuşit să găsesc caietul deabia atunci când nu-mi mai folosea la nimic, după vreo 4-5 zile, atunci când nici măcar nu mai căutam. Nu despre asta vroiam însă să vă vorbesc, ci mai degrabă de ce mi-a fost dat să mă atingă, din cauza unei căutări fără sorţi de izbândă. Cum răscolisem întreaga casă şi ajunsem deja să mut până şi câteva cărţi din bibliotecă, s-a întâmplat să cadă din raft un album de poze. Fotografii avem cu toţii, chiar atât de multe încât ajunseră să fie lipsite de valoare, le mai răsfoim uneori dar de cele mai multe ori nu ne mai aducem aminte decât foarte vag despre vârsta ce-am avut-o sau despre ce am simţit în momentul acelui flash. Poate dacă am păstra un număr mai mic de poze acestea şi-ar păstra sensul. Dar de poveste moralizatoare nu am chef azi, aşa că puteţi răsufla uşuraţi. Hei, nici chiar aşa, ceva tot am de zis …

Am cules albumul acela de jos şi am vrut să-l pun la loc, totuşi ceva m-a determinat să-l deschid. Ţineam în mână tocmai cel cu cele mai vechi poze. Majoritatea sunt imagini captate în alb-negru, pe atunci nu exista încă film color şi pe când acesta s-a inventat, o parte a celor din poze nu mai trăiau. Păi da, astfel de amintiri am eu, despre oameni ce nu mai sunt. Nu ştiu când m-am aşezat, dar ştiu că întorceam pagină după pagină şi chiar mă fascina tot ce vedeam. În primul rând propria persoană. Asta are o fascinaţie deosebită pentru toată lumea, pentru mine cel care sunt nu prezintă prea mult interes …dar cel care am fost reuşise să-mi capteze atenţia. La început fotografii de când aveam 7 ani. Alături apare fratele meu, mai mic cu un an şi jumătate, plângând. Ţin minte că se speriase neştiind ce vor oamenii ăia de la noi de ne aliniază aşa… În spatele nostru stă sora noastră, mai mare decât mine cu un an fără o zi şi în trăsăturile ei de atunci se ghiceşte deja seriozitatea şi maturitatea. Sora mea mai mică lipseşte deocamdată. Ea urma să apară deabia peste câteva luni.Urmează apoi poze cu colegii de generală, stăm toţi zâmbind forţat, se vede că abia aşteptam să se termine odată ceremonia şi să-şi intre vacanţa în drepturi. O altă poză cu mine, de prin clasa a 4-a, am la gât ditamai eşarfa roşie, sunt mândru că-s pionier, deşi nu am habar ce-o însemna asta. Mi s-a spus că aşa e firesc să fiu şi eu accept pentru că şi ceilalţi sunt mândri din acelaşi motiv. Purtăm uniformă, avem o hartă a ţării în spate şi drept cadou de ziua mamei ne lăsăm fotografiaţi. Mă văd, pagină după pagină, cum cresc, ajung la liceu şi am un ochi mai mare decât celălalt. M-a prins fotograful când trăgeam cu ochiul unei colege. Fotografie din armată, gardă permanentă, 4 cu 4 (cine ştie cunoaşte), în spatele meu se ghiceşte destul de mult din obiectivul care constituia aşa un mare secret şi avea aşa o mare importanţă tactică, încât m-a costat 9 luni din viaţă. Se vede o mică parte şi din dealul din spatele gheretei, locul în care pentru prima dată, într-o noapte fără lună, am văzut cum ţesătura lumii se sfâşie şi permite unei ciudăţenii să treacă. Am rămas cu mintea întreagă, spre diferenţă de un prieten care s-a dovedit a fi mai slab de înger. Asta e altă poveste însă şi vă voi povesti deabia atunci când nu-mi va păsa dacă mă credeţi nebun sau mincinos. Ce urmează? Pasul firesc:apar tot mai multe fete. Majoritatea îmi zâmbesc drăgăstos, deşi nu merit, din moment ce îmi ia mult să-mi amintesc pe care cum o chema. Floricele de o zi pentru fluturi de o noapte… Apoi drumurile, câteva poze de prin vecini, ungurii, apoi Italia, Germania, Austria, Danemarca şi marea Nordului, Spania, Suedia… Sunt deja la ultima pagină, întorc şi ultima filă. Aici, fără să fie puse în folie stau două poze. Ambele sunt alb-negru. Nişte străini. Mă uit la ei şi nu-i cunosc.Un bărbat cu mustaţă Hitler, o femeie blondă, frumoasă, cu nişte ochi mari. Mustaţa aia mă determină să mă uit mai atent. Până la urmă reuşesc să-i identific. Sunt bunicii mei de cândva, dar aşa cum eu nu i-am cunoscut niciodată, aici sunt mai tineri decât sunt eu acum. Mă uit la ei şi nu pot să nu mă gândesc că sunt morţi de mai bine de 15 ani.

Privesc cealaltă poză, ei bine, pe ăştia chiar nu-i ştiu. Hârtia ajunse galbenă de vechime, pe alocuri s-a şters imaginea, în alte părti s-a umplut de punctuleţe albe ce se leagă într-o floare ca de mucegai. Centrul este ocupat de un bătrân cu mustăţi lungi, bogate, răsucite în sus. Este singurul care stă pe scaun. Alături, în picioare, cu o mână odihnindui-se pe umerii bătrânului stă cea care pare să-i fi fost soţie. În faţa lor şi alături o ceată de copii.13 în total. Încerc să-mi dau seama cine ar putea fi, mă uit pe rănd la fiecare dar degeaba, nu reuşesc să ghicesc. Aşa că pun mâna pe telefon şi o sun pe mama. Sunt pregătit s-o aud plângând, asta devine deja un obicei. Cum noi ne-am împrăştiat toţi 4 în lume ne vede destul de rar cât s-o apuce bocitul când sunăm careva acasă. În astfel de cazuri însă numai ea mă poate ajuta. Îi spun despre ce-i vorba, îmi cere să descriu. Încep să explic cum stă treaba cu mustăciosul dar nu apuc să vorbesc prea mult căci o apucă plânsul. Acum nu plânge însă pentru copii ei, acum îşi plânge părinţii. Aflu astfel că mustăciosul acela este bunicul bunicului meu şi că băiatul acela de vreo 7-8 ani ce stă stingher în ţoalele cele bune este viitorul purtător al mustăţii Hitleriste. Ceilalţi îi sunt fraţi şi surori, femeia de lângă bătrânul aşezat este bunica bunicului. Întreb că de ce nu apar părinţii, de ce bunicii şi aflu un amănunt neştiut de mine până acum: bunicii mei au fost crescuţi de bunici, tatăl lor murise strivit de un copac, mama lor murise încercând să aducă pe lume al 12-lea copil. Alte vremuri, alte obiceiuri şi mai ales alte durate de viaţă. Mama când începe să vorbească se opreşte greu, aşa aflu şi că majoritatea copiilor nu au trăit până să-şi ţină majoratul. Din 11 au murit prematur 8. Bine, bine, dar în poză sunt 13 copii. Mi se explică în telefon că cei doi, un băieţel de vre-o 8 ani şi fetiţa de 4-5, ăia de se ţin de mână, nu sunt din familie. Nu sunt nici frati. Sunt copii de prin vecini. Sunt cei doi pe care eu i-am cunoscut ca fiind nenea Moji (de la Moise) şi tanti Irma…

Până la urmă reuşesc să-mi iau bun rămas şi închid.

Stau şi mă uit la aceaşi poză şi-mi aduc aminte de cei doi. Eu când i-am cunoscut erau sot şi soţie … Din câte îmi povestise cândva nea Domi, bătrânelul meu cu păr de nea, Moji avea 5 ani şi era pe câmp cu mama lui şi cu o vecină, aceasta era însărcinată, i s-a făcut rău, a căzut de pe picioare şi a născut-o pe Irma. Atunci o văzuse Moji pentru întâia oară. Mama lui o ajutase pe cealaltă să nască iar copilul căra apă din pârâu în pălărie, neavând nimic altceva la dispoziţie. Dacă s-a întâmplat să fie de faţă când Irma s-a născut, Moji a considerat că e firesc ca el să fie mereu de faţă când e vorba de aceasta. Nu au crescut împreună ca frate şi soră, nici gând. Încă de când avea ea 3 ani, el se purta cu ea de parcă ar fi ştiut care-i diferenţa dintre un băiat şi o fată. Ii ducea flori şi nu o pupa niciodată. Accepta în schimb fericit să fie tzucat de aia mică.

Au trecut anii, ei s-au dovedit a fi mai norocoşi decât sărmanul meu Domi, ei erau pui de ţărani amândoi, aşa că nu a încercat nimeni să-i despartă. Dacă i-ar fi trecut cuiva un astfel de gând prin cap ar fi renunţat imediat ce i-ar fi văzut. Puteau să fie zeci de fetiţe cu zeci de păpuşi din cârpe în preajmă, când apărea Moji, pentru Irma lumea înceta să mai existe, nu mai băga pe nimeni în seamă, se ducea fuga la el, îi lua florile, îl săruta pe obraji în semn de mulţumire şi rămâneau apoi mână în mână. Unde se aşeza unul se aşeza şi celălalt, la masa la care mânca el mânca şi ea. Dacă odată la o mie de ani se întâmpla ca vreunul din ei să capete ceva deosebit atunci jumătatea celuilalt era păstrată cu sfinţenie. Imediat ce au crescut suficient cât să nu se scandalizeze nimeni s-au luat, au stat o vreme când la părintţi lui, când la a ei, apoi s-a strâns tot satul într-o zi şi în clacă le-au ridicat casa. Structură din lemn, pereţi din cârpici. A întors însă cineva un şurubel de reglaj prin cer, s-a ajuns la concluzia că erau prea mulţi oameni…aşa că începuse iar războiul. Irma a rămas acasă. A primit o singură scrisoare de la Moji, la trei luni după ce acesta plecase. Apoi nimic. Ajungeau rar veşti de la cei plecaţi, iar când ajungeau erau mereu rele. Venea câte o scrisoare cu pecete neagră şi anunţa că au mai murit câţiva. Au trecut şi trupe prin sat, prima dată nemţii, mergând spre frontul rusesc, apoi iarăşi ei când se retrăgeau, după câţiva ani. Apoi au venit ruşii. Diferenţă ca de la cer la pământ. Soldatul german dacă se întâlnea cu o femeie pe uliţă se dădea deoparte de pe pavaj fără să-i pese că îşi umple cizmele de noroi, îşi atingea cu o mănă căciula, cascheta sau ce-o fi având în cap, stătea până trecea ea, apoi îşi continua drumul fără nici un cuvânt, fără să întoarcă măcar capul după ea, indiferent cât de tânără şi de frumoasă ar fi fost. Pe când s-a aflat că vin ruşii, femeile se ascunseră toate pe unde apucau, vestea ăstora se răspândea ca focul. Orice femeie între 10 şi 60 de ani risca să fie violată dacă dădea ochii cu ei. Una singură a declarat sus şi tare că ea nu crede în prostiile astea răspândite de ţărani şi s-a dus de nebună să întâmpine ruşii cu flori la intrarea în sat. Adevăraţi cavaleri ăştia, i-au mulţumit „frumos”. Şi-au făcut poftele cu ea în mijlocul satului, pe tatăl ei care încercase să intervină l-au împuşcat şi şi-au continuat treaba. Au fost îndeajuns de mulţi cât să moară fata înainte ca ei să fie satisfăcuţi. Ofiţerii lor, în loc să le interzică comportamentul demn eventual de australopiteci dar nu de oameni, au fost primii care o violaseră. Aşa că „davai ceas”-ul devenit celebru nu a fost o gravă încălcare a unor norme de etică ci cel mai civilizat comportament de care ruşii erau capabili.

După 7 ani s-a întors şi Moji acasă. A găsit-o pe Irma bine, sănătoasă. I-a adus şi toate scrisorile pe care i le scrisese dar nu le putu expedia. S-au luat de mână şi şi-au continuat viaţa de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Despre ce păţise şi pe unde umblase nu povestea niciodată Irmei, ca nu cumva s-o necăjească degeaba cu nişte lucruri care oricum trecuseră. Despre lipsurile, temerile sau supărările din perioada absenţei lui nu povestea nici ea, din acelaşi motiv. Au făcut doi copii, i-au crescut, i-au trimis şi la şcoală aşa că ăştia au devenit orăşeni. La început treceau deseori pe acasă, apoi din ce în ce mai rar şi la un moment dat s-a ajuns la deloc. Moji şi Irma îmbătrâniseră, dar nu se necăjeau din pricina copiilor. Ziceau că sigur le merge bine, altfel i-ar căuta. Adevărul era însă altul. Ei reuşeau să uite de toată lumea cât timp erau împreună. Când eu i-am cunoscut erau trecuţi binişor de 70 de ani. Erau singurii din tot satul care se duceau la biserică în fiece duminică, ţinându-se de mână. Lor li se întâmpla şi în biserică să uite că sunt în locaşul sfânt, aşa că uneori Moji o îmbrăţişa, alteori Irma il mângâia pe el pe obraji. Dumnica după-amiază tot mână în mână se duceau într-o plimbare până în comuna vecină. Acolo era o cofetărie unde ea mânca o prăjitură, de fapt jumătate căci fiecare a doua linguriţă nimerea în gura lui, iar el bea o bere dar tot de jumătate căci şi asta se cerea împărţită. Într-o iarnă grea, o iarnă aşa cum sunt iernile prin Ardeal, prin munţii Harghitei, s-a întâmplat ca ea sa moară. Era zăpadă mare, aşa că şi de ar fi vrut să vină cineva din afară la înmormântare, nu avea cum să ajungă. A fost îngropată, după cum se cuvine. Slujba a fost ceva mai scurtă decât se obişnuia, asta din cauza frigului care urgenta toate activităţile. S-a făcut şi pomana mortului, s-a terminat şi treaba asta şi s-au dus toţi la casele lor.

Moji, invitat de bunicul meu, venise a doua seară în vizită pe la noi. Ideea aparţinuse de fapt bunicii, ea s-a gândit că nu are cine să-i mai gătească lui Moji şi trebuie avut grijă ca acesta să mănânce. A venit bătrânul, a stat, a mâncat, a şi povestit puţin, dar nu mai era cel de dinainte. Lipsea ceva din el… Înainte de plecare m-a strâns în braţe şi m-a pupat, a pupat-o şi pe bunica, lucru absolut neobişnuit, a dat mâna cu bunicul…a rămas apoi preţ de o clipă cu mâna în mâna acestuia, îi fugise parcă gândul departe. Apoi a zis: „Rămâneţi cu bine dragii mei.Aţi fost nişte vecini buni” şi a ieşit din casă. Bunicul s-a dus după el, doar să-l întrebe dacă nu cumva are de gând să facă vre-o prostie. I-a răspuns atât: „Stai liniştit vecine cş nu am de gând să mă omor. Nu-i nevoie. Tu şti că eu toată viaţa am avut-o aproape de mine pe ea şi acu am rămas singur. Viaţa mea era ea, dacă ea nu mai e, atunci nici viaţă nu mai am. Nu mă omor eu, dar dacă Dumnezeu mă iubeşte, atunci mă cheamă la El. Să stau tot în preajma femeii mele”.

A doua zi dimineaţă, când bunicul intrase să-l cheme la masă, l-a găsit întins în pat. Murise. S-ar părea că l-a iubit Dumnezeu suficient.

M-am tot gândit o vreme la Moji şi la Irma. Nu văzură din lume decât atât cât le-a fost în preajmă. Moji, e drept, a văzut mai mult, dar sunt convins că s-ar fi lipsit fericit de călătoriile făcute sub arme. Nu au avut mai nimic, o căsuţă făcută din cârpici, un radio din acela antic, de televizor nici nu poate fi vorba, să nu mai zic de telefon. Şcoală au făcut. Câte 4 clase, atât cât să-şi scrie numele şi cât să descâlcească cuvintele din Biblie. Nu au avut practic nimic altceva decât o inimă ce să bată alături de inima lor, doar o mână care să-i ţină de mână, doar convingerea fermă că lucrurile aşa trebuie să fie, credinţa nestrămutată în celălalt şi o mulţime de clipe să se bucure că sunt iubiţi de cel iubit. Sunt convins totuşi că în sărăcia şi în simplitatea lor au avut o viaţă mai fericită şi mai plină decât mulţi dintre noi, deşi deţinem maşini, bani, telefoane, avem televizoare în fiece cameră, călătorim în lumea largă şi iubim în fiecare an pe altcineva.

Anunțuri

~ de balinferi pe Decembrie 28, 2008.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: