ce eşti?

Nici nu ştiu de unde să încep. Cu începutul, mi-ar recomanda nişte experţi şi ar avea dreptate, numai că ce să mă fac dacă nimeni nu ştie când a fost începutul? Cred că drept început trebuie să accept apariţia vieţii pe pământ, nu de alta dar odată cu primele forme de viaţă a apărut şi instinctul de supravieţuire. Asta a impus acelor forme primitive să se adapteze la condiţiile schimbătoare, urmaşii lor s-au născut deja capabili să supravieţuiască în mijlocul acelor condiţii, au apărut însă alte şi alte necesităţi. Adaptarea asta, după sute de mii sau milioane de ani, a născut omul. Fiinţa raţională a dat nume lucrurilor şi acest lung şir a căpătat numele de evoluţie. Stau însă şi mă gândesc, acest termen prin sine nu se rezumă la suma adaptărilor ci scoate în evidenţă faptul că drumul a dus la crearea unor forme tot mai complexe, mai valoroase, mai capabile. Omul se încăpăţânează să rămână om, dacă cineva ar încerca să-i explice că anumiţi mutanţi i-ar putea fi superiori, s-ar trezi scos în afara legii şi pus la zidul infamiei. Stiţi de ce? Pentru că la el instinctul de supravieţuire a fost înlocuit parţial de gândirea raţională şi asta îi spune cum că specia supravieţuieşte doar în cazul în care urmaşii sunt asemeni părinţilor, atât în privinţa formei, dimensiunilor căt şi a capacităţilor. Micile diferenţe se acceptă, dacă se întâmpla să fie copilul mai înalt decât părintele cu câţiva centimetri, dacă are ochii de altă culoare, dacă se întâmplă să vadă ori să audă mai bine, astea nu sunt încă motive de agitaţie. Doamne fereşte însă ca acel urmaş să-şi depăşească părintele în privinţa capacităţilor intelectuale. Dacă se întâmplă acest lucru, dar se opreste la o limită rezonabilă atunci va fi privit cu admiraţie şi prezentat în stânga-dreapta cu mândrie. Ce este atunci când urmaşului mult aşteptat chiar nu-i pasă de limite? Dacă se întâmplă, de exemplu, să facă nişte calcule complicate fără să se folosească de calculatorul conceput special pentru aşa ceva, ori are talente şi mai surprinzătaore cum ar fi prezicerea unor evenimente cu câteva clipe înainte ca ele să se producă, atunci va fi catalogat autist. Scos în afară, izolat. Asta spune foarte mult despre orgoliul uman. Preferă să catalogheze drept boală o manifestare care în fond şi la urma urmei ar putea fi următoarea treaptă în evoluţie. Mă rog, asta suntem. Pe mine nu mă afectează defectul acesta al omenirii ci amănuntul care derivă din asta. Oamenii nu vor doar ca urmaşii lor să fie asemeni lor ci vor, dacă este posibil, să nu rişte eventuale abateri. Dacă reuşesc să trăiască veşnic atunci problematica apartenenţei urmaşilor la specia umană sub toate aspectele, devine insignifiantă. Pentru asta s-au inventat o mie şi una de medicamente, pentru asta a evoluat şi medicina extraordinar de mult, însă acest amănunt poartă răspunderea şi pentru ceea ce este deja aberant. Mă refer acum la dorinţa omului de a supravieţuii propriei morţi nu doar unei boli oarecare. Mii de ani le-a fost suficientă credinţa, aşa s-au născut toate religiile lumii, toate promit o existentă dupa moarte, acum însă având alte posibilităţi, omul a dat la o parte credinţele. La ce bun să crezi şi să speri, dacă le poţi înlocui cu certitudinea existenţei tale oricât doreşti? Numai că toate au un preţ …

Ţineţi minte careva când v-aţi născut? Hai să fim serioşi. Era oricum întrebare retorică. Tot ce vreau să spun este că nici voi nu ţineţi minte. Nici eu. Ştiu că m-am născut în zodia Balanţei, pe 15 octombrie. Am fost botezat, dar nu ţin minte, mi s-a povestit. Mi s-au arătat chiar şi poze. Primele amintiri le am de când aveam vreo cinci ani. Mă jucam cu un aparat de zbor miniatural, de numai jumătate de metru lungime, telecomandat. Aţi avut şi voi jucării din astea, construite din acel polimer special care rezistă unui impact de 10 tonă forţă, dar se distruge fără a provoca daune în cazul ciocnirii cu un corp viu. Polimerul jucăriilor, aşa l-a denumit inventatorul pentru că la această utilizare s-a gândit de prima dată, s-a dovedit însă ulterior că poate fi utilizat în o mie şi una de feluri. Aşa că mă jucam, dupa cum v-am spus. Brusc a dat cineva buzna în cameră, m-a săltat de jos şi m-a pupat pe ambii obraji. Înţepa. Vorbesc serios, avea barbă. Era vorba de bunicul meu. Pe mine m-a speriat de numai, aşa că urlam din toţi bojocii, mai ales că a fost pentru prima şi ultima oară când am văzut un om atât de conservator. Bănuiesc că ştiţi deja de cine vorbesc. Da, el, domnul Barbu Bogdan. Cel care a fost până de curând preşedintele Partidului Conservator Mondial. L-aţi auzit cu siguranţă ţinând prelegeri despre descendenţa sa din măndra familie a dacilor şi despre importanţa tradiţiilor, respectul faţă de valorile strămoşeşti şi alte asemenea. Într-o lume în care toată lumea a optat de mai bine de douăsute de ani pentru eradicarea definitivă a pilozităţii faciale, el continua să poarte barbă. Zicea că-i vorba de faptul că şi dacii fuseseră bărboşi, era însă clar tuturor că nu era decăt o excentricitate dusă la extrem, îi făcea o plăcere deosebită sa vadă lumea şocată de aspectul său. La un moment dat, la cererea mai multor concerne din media, care se plânseseră că sunt nevoite să transmită imagini cu el deşi arată precum australopitecii de cândva, s-a încercat mai întâi cu frumosul, apoi cu ameninţarea, să fie determinat să renunţe la barbă. Degeaba au fost însă toate, era persoană îndeajuns de importantă, influentă şi deţinea suficient capital cât să-şi poată impune punctul de vedere. Aşa că a rămas bărbos până la capăt. Bănuiesc că s-ar fi enervat cumplit aflând că artistul care i-a relizat, post mortem, bustul, l-a reprezentat fără.

Vă daţi seama că fiind unicul nepot al unui astfel de om, am avut parte de o copilărie minunată. Nu exista lucru pe care eu să mi-l doresc şi să nu-l primesc imediat. Bunicul mi s-a părut respingător la început, m-am obişnuit însă şi la un moment dat chiar găseam distractivă ideea de a-l smotocii de smocurile astea atât de îngrijite. Eu aveam voie.

Şcoala? Nu a fost nevoie să ies din casă ca odraslele nevoiaşilor, dar nici şcoală on-line nu am făcut ca majoritatea, eu am avut parte de cei mai buni profesori, oameni. Veneau acasă la noi şi stăteau cu orele, până aveam eu dispoziţia necesară să-i ascult. Atunci, cam din clasa a 7-a, am început să observ anumite ciudăţenii în ceea ce mă priveşte. Orele de matematică mă scoteau din sărite, mă plictiseau ceva de groază şi deseori se terminau cu mine răcnind la profesor să tacă şi să se care. Orele de literatură erau o adevărată plăcere. Aş fi stat să-l ascult pe omul acela, un scriitor de renume dealtfel, zii şi noapte. Până şi seara ţin minte că adormeam gândindu-mă la cărţi şi poezii. Mă trezeam însă invariabil cu acel gând că voi avea parte de ore de mate şi mă bucura acest lucru. Apoi mă plictiseam şi mă enervam imediat ce începea ora. Ţin minte că m-a preocupat un timp această contradicţie, apoi, nici nu ştiu când, m-am împăcat cu situaţia. Ajunsese asemeni oricărui lucru care nu ne convine, dar se întâmplă de îndeajuns de multe ori cât să devină parte firească a vieţii. Nu mă mai întrebam cum se poate că deşi nu am fost deloc atent şi nici nu am stat să învăţ, totuşi să fiu bun la matematică şi să rezolv probleme de mare complexitate fără ca cineva să-mi fi arătat cum. Drept completare la aceste cunoştinţe ce-mi parveneau de undeva, apăruse uitarea la fel de inexplicabilă a altor lucruri. Ţin minte că am citit de şase ori Castelul din Carpaţi al anticului scriitor Jules Verne. Aici m-am exprimat aiurea. De fapt tocmai de aia citisem de şase ori pentru că nu mai ţineam minte. Nu mi-aş fi dat seama niciodată de acest lucru dacă nu mi-ar fi venit cândva ideea de a ţine un jurnal secret. Răsfoind acele pagini, am fost uluit să găsesc consemnarea citiri acelei cărti lună de lună, timp de jumătate de an. Sincer mă speriasem pe moment că aş avea cine ştie ce grave deficienţe mentale. Am avut însă inspiraţia de a-mi face câteva copii de rezervă şi să le ascund în cele mai nebănuite locuri, înainte de a vorbi cu mama. Rezultatul a fost dispariţia jurnalului meu pentru câteva zile. Apoi mi-am găsit iarăşi carnetul, am verificat şi spre marea mea mulţumire, cele scrise coincideau cu amintirile mele. Totuşi nu-s nebun.Tineam minte că aveam intenţia de a face câteva copii de rezerva şi să le ascund, se pare însă că mă răzgândisem,nu de alta dar inutil am cotrobăit prin cele mai bune ascunzători.

Facultatea am făcut-o asemeni celorlalţi, cu seminarii şi cursuri on-line, cu examene susţinute la facultate. Mi-am dorit foarte mult să devin scriitor sau poet. Mă pasiona filosofia şi în ultimii doi ani citisem o grămadă de cărţi de psihologie. Totuşi nu reuşeam să-mi amintesc mai nimic din lecturile mele, cel mult titlurile şi câteva idei ieşite din comun. Uram tot ce ţinea de fizică, chimie sau mate, totuşi excelam la toate astea. M-am înscris la Politehnică, am rămas surprins de faptul că-mi notasem în jurnal că voi da la Facultatea de Litere. Mă răzgândisem în timpul nopţii, fără să ştiu însă când sau de ce. De data asta am ales să vorbesc cu tata. Acesta mă liniştise spunându-mi că toate astea se datorează emoţiilor de dinainte de examen şi că vor fi toate bune. A avut dreptate, întradevăr când mi-am consultat iarăşi jurnalul găsisem întregul şir de motivaţii care mă împinseseră la luarea acestei decizii. Ce dacă nu ţineam minte sa fi scris eu toate alea? Nimeni nu reţine chiar tot ce face mai ales în momente de stres.

Am intrat printre primii. Am terminat cu notă mare, felicitările de rigoare şi am fost admis la studii aprofundate în cea mai vestită universitate din lume, Harvard-ul. Am făcut faţă făra probleme. La 40 de ani lucram deja la conceperea unui motor capabil să asigure drumul dus întors până la Steaua lui Bernard, asta într-un timp îndeajuns de scurt cât să merite făcut. Până la urmă nu am terminat acest proiect, totuşi, după cum probabil stiţi, nu a fost un eşec ci un abandon calculat. Colegii chiar m-au ocolit o vreme, deoarece munca lor s-a dovedit a fi inutilă pe când eu am ajuns celebru. Cu siguranţă vă amintiţi încă de numărul 273 al netziarului ” CyberNews “, din 2427. Stârnise mare vâlvă publicarea acelui articol de către mine. Da, mă refer la acel calcul probabilistic verificat apoi de minţile cele mai luminate precum şi de sistemele expert computerizate şi confirmat. Reuşisem să demonstrez matematic că orice tip de motor am folosi pentru parcurgerea efectivă a distanţei de şase ani lumină ar fi inutil. Plecasem pe premiza că ne-ar trebui minim încă doi ani să finalizăm proiectul, durată cu care toată lumea fusese de acord. Vehicolului i-ar fi trebuit minim jumătate de an la accelerare şi tot atât la deccelerare. La un drum dus-întors asta însemna alţii doi ani. Luând în calcul rezultatul cel mai favorabil posibil şi anume că am putea atinge viteza luminii, concluzia a fost că întreaga călătorie s-ar sfârşi peste 15 ani, asta în condiţii ideale, eliminând total posibilitatea apariţiei unor defecţiuni sau întârzieri neprevăzute şi considerând că naveta nu va pierde deloc timp cu studierea acelei stele. Aşadar aveam pe de-o parte 15 ani. Un alt calcul probabilistic indica faptul că în maximum 7 ani la o rată a evoluţiei tehnologice actuale, obligatoriu se va descoperi metoda deplasărilor instantanee între oricare două puncte ale universului cunoscut . Chiar şi presupunând o scădere pâna la jumătate a ritmului evoluţiei tehnologice şi luând în calcul timpul necesar studierii acelei stele, concluzia era că cele două misiuni, cea care utilizează tehnologia ce ne stă la dispoziţie acum şi cea care urmează a fi descoperită s-ar încheia cam deodată şi nu avea sens ca un echipaj uman să sacrifice 13-15 ani din viaţa pe drum. Bine, nu ar fi fost 13-15 pentru ei, dar tot nu merita.

Cu asta obţinusem dintrodată tot ce-şi poate dori un om de ştiinţa orgolios, renume, faimă, recunoaştere. Aşa că a urmat o perioadă lungă în care nu mă mai puteam dedica muncii, zilnic trebuia să mă prezint undeva, ba pentru decernarea unui premiu, ba pentru o acţiune caritabilă, ba pentru înmânarea unei noi diplome. Când nu era nici una dintre astea atunci mă trezeam invitat la emisiuni , mi se luau interviuri sau trebuia să inaugurez diferite festivităţi, să tai panglici, să dezvelesc statui şi să sparg sticle de şampanie. Mi-am dat seama atunci că omenirea traversează o criză în căutarea senzaţiei. Sunt convins că până şi la descoperirea faptului că pruna are coadă, mi s-ar fi înmânat cel puţin trei-patru diplome. Nu stiţi ce-i aia prună. A fost căndva un fruct foarte cunoscut, se consuma atât în stare crudă căt şi conservat sau transformat în dulceaţă. Nu ştiţi nici dulceaţa ce-i, dar asta nu vă mai explic, dacă nu înţelegeţi ce spun căutaţi şi voi pe net. Ziceam de criză. Cei de la protecţia mediului, de exemplu, căutau disperaţi după un candidat la onoarea de a fi ecologistul anului, nu de alta dar într-o societate în care roboţii se ocupă de plantarea pomilor, de cultivarea pământului şi toate activităţiile industriale deveniseră nepoluante de un secol, ei nu-şi încetaseră activitatea birocratică. Anul trecut, ajunseseră în disperare de cauză până la a plăti un om dintr-o zonă defavorizată a lumii să planteze cu mâna lui un pom şi să declare că asta a fost dorinţa lui dintotdeauna. Au fost jalnici, mai ales că săracul nu avea habar cum să folosească uneltele care i-au fost puse la dispoziţie şi-i trebuia explicat la tot pasul. Când în sfârşit groapa a fost săpată, omul în loc să aşeze copăcelul cu rădăcinile în jos, aşezase unealta luată din muzeu pentru această ocazie, lapată sau lipată îi zice, dacă ţin bine minte. Dar mă rog, asta nu-i treaba mea.

În toată nebunia asta generată de acel articol, a fost şi un lucru bun. Cu ocazia unui interviu televizat am cunoscut-o pe Angie. Ea era producătoarea emisiunii. O domnişoară de numai 38 de ani. Înaltă, tunsă scurt, forme aranjate prin intervenţii. Ochi violeţi, păr de aceaşi culoare. O frumuseţe. Îndeajuns de inteligentă, educată şi pe deasupra avusese doar doi parteneri umani înainte. Spre marele meu noroc, se trăgea dintr-o famile bună aşa că nu aveam de ce să mă tem de eventuale comentarii răutăcioase din partea părinţilor. Era şi singură, viaţa ei sexuală se reducea la acuplări cu cei doi roboţi umanoizi ce-i făceau şi menajul, nici măcar cu ăştia nu exagera păstrând cu fermitate limita bunului simţ stabilit în ” Codul etic al sexualităţii” de către sociologul Gromm încă la începutul secolului 22. Ne-am îndrăgostit instantaneu. Eu mi-am concediat cele două amante profesioniste de dragul ei, iar ea drept cadou de logodnă a trecut printr-o scurtă intervenţie de refacere a himenului.

Timp de cinci ani am trăit fericiţi. Era o compatibilitate nemaipomenită între noi, aveam aceleaşi gusturi la îmbrăcăminte, găseam distractive aceleaşi lucruri, vroiam sa vizităm aceleaşi locuri şi până şi preferinţa noastră de a utiliza o anume marcă de afrodisiac coincidea. Relaţie perfectă, întradevăr.

Calculele mele se confirmaseră şi în realitate. Steelman şi Kiss reuşiseră în cursul anului 2433 să enunţe teoria găurilor de vierme. Ecuaţiile descrise se verificau, aşa că guvernul decise punerea în aplicare a proiectului de vizitare a unor stele. Am fost primul savant contactat de cei doi şi implicat în acest proiect. Doar noi trei şi încă o mână de oameni din guvern ştiam cât de importantă este reuşita. Marea majoritate credeau că-i vorba doar de satisfacerea eternei curiozităţi umane, noi ştiam însă că miza este mult mai mare. Încă de la jumătatea secolului 23 s-a găsit tratamentul ultimei boli fatale, cancerul. O descoperire epocală din domeniul geneticii- cum nu mă pricep nu sunt capabil să dau explicaţii exacte- ceva bazat pe injecţii cu hormoni, enzime sau drac mai ştie ce garantează stagnarea celulelor la vârsta de 40 de ani. Din câte mi s-a explicat de aia vârsta asta, deoarece deabia atunci îşi ating celulele vârsta stabilităţii maxime. Ceea ce contează este că oamenii nu mai mor nici de boli şi nici de bătrâneţe, decât în cazul în care aleg să refuze vaccinul anti Cronos,cum făcuse de exemplu bunicul. Oricum ,aşa ceva se întâmplă extrem de rar, doar ştiţi bine. La realitatea asta adăugaţi încă două amănunte. Faptul că oamenii continuă să se reproducă şi că tehnica clonarii în scopul asigurării organelor afectate în cazul unui accident a fost perfecţionat. Rezultatul este suprapopularea Pământului într-un ritm nemaiîntâlnit. Potrivit calculelor peste 40 de ani ne-am fi confruntat cu probleme grave, în ciuda tuturor eforturilor foamea s-ar fi extins. La început în zone restrânse, dar s-ar fi răspândit cu viteza unei molime de căndva şi omenirea ajungea ori la un război civil purtat pentru mâncare, ori la exterminarea definitivă a unor anumite categorii sociale, rase sau minorităţi. Alternativa impunea colonizarea unor noi planete, iar pentru asta obligatoriu trebuia urgent găsită soluţia transportului. Aşa că munceam pe brânci.( înseamnă ca un robot) Îmi şi plăcea munca mea aşa că petreceam tot mai mult timp departe de Angie, situaţie cu care ea s-a împăcat supărător de uşor. Fiind din cale afară de ocupat m-am vazut nevoit să angajez un om de pregătire inferioară, să se ocupe de înregistrarea regulată a profilului meu, a activităţiilor şi să implementeze datele în memoria clonei mele. Nu era cine ştie ce operaţiune dificilă dar era obligatorie, nu de alta dar astfel evoluţia corpului de rezervă coincidea cu evoluţia mea sub toate aspectele şi oricând s-ar fi întâmplat un accident supravieţuirea mea era garantată. Atunci începuse dezastrul vieţii mele. Coşmarul cel mai crunt din care trezirea era imposibilă. Ziua mi-o pierdeam prin laboratoare .Nu făceam nimic deosebit. Seara mă puneam în faţa calculatorului şi scriam zeci de pagini de literatură. Zeci de poezii si un roman psihologic. Am contactat o editură la un moment dat, mi-au citit textele si-au fost plăcut impresionaţi aşa că ajunsesem cu ei la un contract. De sute de ani tot ce s-a scris era publicat în spatiu virtual, s-a păstrat însă şi obiceiul cărtilor tipărite, numai că asta era o practică extrem de rar utilizată şi era privită ca fiind cea mai înaltă distincţie posibilă. Cartea mea s-a dovedit a fi atât de apreciată încât s-au tipărit nu mai puţin de o mie de exemplare şi au fost distribuite colecţionarilor pe sume fabuloase.

Încă la începutul acestor activităţi ale mele în domeniul beletristicii, atenţia mi-a fost atrasă de o colegă de la institut. Era socioloaga responsabilă cu stabilirea compatibilităţilor între personalităţile cercetătorilor în vederea realizării unor grupuri de lucru cu eficienţă maximă. O chema Omana şi nu avea nimic deosebit, decât poate faptul că nu-şi făcuse nici o intervenţie chirurgicală de îmbunătaţire. Părul îi rămăsese în culoarea iniţială, un blond nisipiu banal. Ochii îi erau de un albastru atât de intens încât oricum nu ar fi avut nevoie de corectură, în schimb măcar o mărire de sâni ar fi trebuit să-şi facă. Aşa gândisem când o văzusem prima dată. Curând m-am obişnuit cu ea aşa, am stat de câteva ori de vorbă şi la un moment dat, când terminasem târziu programul, considerând că nu are sens să mai încerc să ajung acasă, dat fiind faptul că şi Angie era plecată într-o pentru realizarea unui reportaj, am invitat-o la un club să bem ceva şi să ne cunoaştem mai bine. Aşa aflasem că-mi citise cartea şi că-mi apreciază din cale afară poeziile, pe majoritatea le şi învăţase. Am discutat atunci câte în lună şi-n stele. Am continuat apoi să ieşim împreună şi până să ne dăm seama de ce se întâmplă ne-am şi îndrăgostit. Mă gândeam deja că va trebui s-o anunţ cumva pe Angie că vreau să divortăm, dar m-a scutit ea de acest lucru. Se îndrăgostise şi ea de un cameraman şi ne-am despărţit.

Spuneam de dezastrul vieţii mele. Ma refer la faptul că-mi era imposibil să mă mai concentrez asupra obligaţiilor de serviciu. Pierdeam vremea toată ziua degeaba, totuşi aveam rezultate. Nu înţelegeam cum este posibil dar eram foarte apreciat de colegi.La un moment dat decisesem că asta nu mai poate continua aşa şi mi-am dat demisia. Următoarea zi, deşi ţineam minte foarte clar că plecasem din institut m-am trezit tot acolo. În plus aveam amintiri duble privind ziua anterioară, pe de-o parte ţineam minte că demisionasem, totodată aveam însă si certitudinea cum că fusese doar o zi ca oricare alta şi eu mi-am văzut de calculele complicate.

Am apelat la Omana, ca socioloagă făcuse o grămadă de psihologie în şcoală şi speram să mă poată ajuta. A şi făcut-o, dar în loc să mă liniştească, m-a agitat şi mai tare. Când i-am povestit tot, mi-a zis că prezint simpomele clare ale schizofreniei. Am analizat spusele ei şi nu am putut să nu-i dau dreptate. Întradevăr, în mine locuiesc doi oameni. Unul atras de literatură, de arte în general, de ştiinţele exacte şi unul undeva în subconştient, atras de ştiinţe exacte. Uneori cel din subconştient devine personalitatea dominantă si a avut chiar o seamă de realizari remarcabile în domeniul său. Omana m-a ascultat, atentă la fiecare cuvânt rostit de mine şi tot ce spusese la urmă a fost că eu fac o confuzie între existenţa a două personalitaţi sau chiar persoane diferite în propria-mi persoană şi existenţa a două talente native ale mele. Altfel spus faptul că cineva este un bun matematician nu exclude să fie şi un poet remarcabil şi nu înseamnă că este schizofrenic. Dacă nu reţin însă că aş fi făcut anumite lucruri şi totuşi le-am facut atunci atunci întradevăr aş putea fi schizofrenic. Explicaţia asta nu m-a ajutat prea mult, nu era cazul meu. Am încercat să găsesc ceva similar în băncile de date existente pe internet dar inutil, nimeni nu pare să mai fi avut două amintiri contrare privind un singur eveniment.

Neavând de ales, am continuat să trăiesc aşa. Despre ziua în curs aveam amintiri clare, unice. Despre zilele precedente aveam mereu amintiri duble. Cât timp nu încercam să-mi amintesc ce făcusem cu o zi, o săptămână sau o lună înainte nu aveam nici un fel de probleme. Sarcinile mele de servici de la institut nu le îndeplineam niciodată, totuşi a doua zi îmi aminteam clar o mie şi una de calcule făcute de mine. Aveam două trecuturi, un singur prezent şi tare mă temeam că nici un viitor.

Într-o amintire a mea nu aveam nici o legătură cu Omana. Mă simţeam trădat de Angie şi-mi era ciuda că nu reuşise să înteleaga importanţa celor făcute de mine pentru întreaga specie umană, în cealaltă amintire a mea nu-mi păsa deloc de Angie, ţinea de un trecut depăşit, în schimb Omana era totul pentru mine, cel puţin aşa fusese până când ne-a binecuvântat Dumnezeu cu Rada. A urmat apoi după nici doi ani Zinde. Ştiu, e proverb vechi de cănd lumea că ” fiecare cioară îşi laudă puiul” (cioara e o pasăre de cândva) dar credeţi-mă că cei doi copii ai noştrii sunt absolut remarcabili. Mici minuni, nu alta, lumina ochiilor mei şi cel mai bun argument să mă lupt împotriva nemaipomenitei mele boli.

Viaţa mea devenise asemeni unei nave ce străbate apele unei mări liniştite. În fiecare moment îşi poate stabili cu exactitate poziţia, însă eventualul călător, privind înapoi ar vedea siajul lăsat în urmă desfăcându-se în două componente distincte. O componentă a mea reuşise să străbată drumul carierei de cercetător, ajunsese să fie considerat cel mai de seamă fizician al tuturor timpurilor. Cealaltă componentă a mea trăia fericit alături de Omana şi copii, ajunsese un romancier celebru, scrisese scenariile majorităţii filmelor premiate din ultimii zece ani.

Discutând într-o zi cu Omana despre ciudata mea problemă psihică îmi dăduse o idee strălucită. Mă întrebase de fapt că ce aş alege în cazul în care aş putea să aleg între cele două vieţi ale mele. I-am răspuns făra ezitare că nu aş da-o pe ea si pe copii pentru nimic în lume, asta aşa şi era. Eu-l meu, care era mare fizician, se scălda în bani, în diplome şi în recunoaştere, dar era nefericit. Rămăsese singur după incidentul cu Angie şi îşi pierduse total interesul faţă de tot ce ţinea de sexualitate, se refugiase în muncă. Gândindu-mă zile în şir la întrebarea soţiei mele, găsisem soluţia la problema mea. Mă voi sinucide. Mai exact voi încerca să ucid una dintre persoanele mele. Omenirea se putea descurca şi fără rezultatele extraordinare ale fizicianului care eram, suprapopularea nu ne mai ameninţa de când au fost colonizate nu mai puţin de şapte planete aflate la distanţe de sute de ani lumină. Distanţele nu mai contau, cel puţin nu cele astronomice. Călătoria până la colonia stabilită pe o planetă a stelei Tau Ceti aflată la aproape 12 ani lumină dura ceva mai puţin decăt o călătorie până în Hawai, de exemplu. Aşa că trebuia să găsesc o soluţie să mă elimin.

Soarta, îmi venise în ajutor şi de această dată. Încă nici nu intreprinsem nimic pentru punerea în aplicare a celor hotărâte, când a avut loc un accident. Asistentul meu încercase să facă un experiment banal, îşi părăsise preţ de căteva clipe masa de lucru, doar cât să-şi facă o cafea. Timp în care alţi doi savanţi veniseră să mă caute pentru un schimb de opinii. Se contraziceau vehement fiecare sustinându-şi îndârjit părerea. Cât i-am ascultat m-am aşezat la masa mea, unul dintre cei doi puse stăpânire pe scunul asistentului, celălalt împinse toate recipientele mai încolo şi se aşezase pe marginea mesei. Încă stăteam de vorbă cu cei doi când s-a întors asistentul să-şi continue lucrul. Luase una dintre recipientele mutate de curând si-i turnase conţinutul într-o instalaţie. Nu ştiu exact la ce lucrase dar brusc am avut intuiţia ca săvârşise o greşeală. Apucasem doar să mă ridic de la masa mea când întreaga instalaţie sărise în aer. Am simţit o durere teribilă undeva în zona gâtului şi mi-am pierdut cunoştinţa.Când mi-am revenit eram întins pe o masă de operaţie. Nu simţeam nici o durere, dar nu-mi simţeam nici membrele. Un medic, destul de tânăr, nu cred că avea mai mult de 35 de ani, îmi explica situaţia. Explozia îmi ucisese atât asistentul cât şi pe cei doi savanţi. Eu avusesem noroc. Capul mi-a fost retezat de trunchi şi aterizase tocmai într-un colţ indepărtat al laboratorului. Corpul imi fusese complet carbonizat. Era imposibil de refăcut. Singura soluţie rămasă a fost aceea de a-mi fi grefat capul corpului clonei mele, asta era însă o operaţie atât de riscantă încât şansele, după spusele medicului erau doar de 1 la 1000. Am decis să-mi fie capul criogenizat şi să fiu readus la viaţă deabia în momentul în care medicina găseşte soluţie sigură pentru o astfel de operaţie.

Spre marea mea mulţumire, după câteva zile mă trezeam având un singur set de amintiri privind ziua precedentă. Pornind de la o idee a bolii mele scrisesem o ultimă capodoperă literară, încadrarea aparţine unor critici şi nu mie. Este povestea unui singur suflet care trăia în două corpuri diferite concomitent.

Mi-am pierdut total inspiraţia. Omana renunţase chiar înaintea mea la cariera ei şi întreaga viaţă şi-o dedica mie. Am plecat în călătorii. Am vizitat o mie şi una de locuri, nu numai pe pământ ci peste tot unde trăiau oameni. Copii noştri crescuseră, aveam deja şi nepoţi şi chiar şi trei strănepoţi. Viaţa nu ne mai oferea nimic nou, nimic deosebit. Am experimentat deja tot ce se putea experimenta. Preţ de câteva clipe am fost chiar tentaţi să experimentăm toate ciudăţeniile apărute în sexualitate, cum făceau majoritatea celor trecuţi de o anumită vârstă. Am aflat apoi că Angie aşa îşi găsise sfârşitul. Îşi cumpărase un “senzator” ganymedean. Ştiţi ce-i? O formă de viaţă ce nu ajunsese încă la stadiul conştienţei de sine, dar care în cazul unui contact direct cu un corp uman secretă o enzimă capabilă să acţioneze direct asupra creierului. Activează centrii responsabili tocmai cu procesarea stimulilor sexuali inducănd o stare de orgasm continuu pe durata întregului contact. Utilizarea acestei plante-animal este interzisă, cei care deţin aşa ceva o fac ilegal. Cunoscătorii dornici de senzaţii, au grijă mereu ca o persoană de încredere să îndepărteze după un anumit timp ganymedeanul. Cel care vânduse organismul nu o informase pe Angie despre toate astea considerând că ştie din moment ce e dispusă să achite preţul extrem de ridicat. Ea ştia însă doar de efecte şi nu işi dădu seama de implicaţii. Rezultatul a fost că pe când o descoperiseră ajunsese o legumă cu creierul făcut terci. Fiind pe veci irecuperabilă, potrivit dispoziţiilor legale a fost eutanasiată.

Noi am fost şocaţi de această întâmplare şi am decis să experimentăm în alt domeniu lucruri noi, mai ales că în ceea ce priveşte sexul acesta rămăsese la fel de extraordinar între noi ca întâia oară. După discuţii lungi de nopţi întregi, convenisem că vrem să experimentăm îmbătrânirea. Vroiam să trăim asemeni oamenilor de cândva. Citisem undeva pe internet că există o mică insulă în Pacific unde s-au mutat toţi cei ce se deciseră să ducă o viaţă tradiţională, am vizitat iar acea pagină şi am descărcat datele privind condiţiile de aderare. Le-am acceptat. După o săptămână ne-am şi mutat.

Credeti-mă că fiecare vârstă îşi are farmecul său. Noi, trăind aici, departe de lumea civilizată, departe de lumea ştirilor de senzaţie am fost fericiţi. Ne ocupam cu agricultura, nu din necesitate, căci tot ce aveam nevoie ne era pus la dispoziţie. Era o plăcere să sădeşti flori, să plantezi copăcei ori să cultivi cartofi. Să cari apă de la fântână, să îndepărtezi buruienile ori să stropeşti viţa de vie pentru a o apăra de dăunători.

Zi după zi, an după an, ne-a trecut viaţa. Mulţumeam în gândul meu seară de seară celui ce trasează destine că mi-a scos-o în cale pe Omana. Pe măsură ce timpul îî amestecă tot mai multe fire cărunte în cap şi-i trasă tot mai multe riduri peste obraji îmi era tot mai dragă. Apoi, într-o zi, absolut pe neaşteptate, fără nici un semn şi fără nici o veste, în miezul zilei, ducând o găleata de apă spre stratul de crini, am murit. Aşa crezusem eu cel puţin, când brusc dispăruse totul din preajma mea. De fapt fusesem trezit. Nu am trăit niciodată până acum. Nu eram, de fapt nu sunt nici acum un om în adevăratul sens al cuvântului ci doar o clonă a cuiva. Întreaga viaţă mi-am petrecut-o într-un bazin nenorocit, conectat la aparate. Noapte de noapte toate datele privind viaţa reală şi inâmplările reale prin care trecuse corespondentul meu îmi erau implantate în creier ca fiind amintiri proprii. Dacă nu s-ar fi întâmplat în mod accidental, inexplicabil ca spre diferenţă de originalul din care am fost clonat să am tendinţe total diferite, cred că niciodată nu aş fi bănuit că nu sunt el, că ceea ce a trăit el nu a fost şi viaţa mea.

Acum m-au trezit în disperare de cauză. Nici acum nu de mine au însă nevoie ci de el. Mi-au şters din memorie accidentul şi mă tratează ca şi cum aş fi marele fizician, nu avuseseră însă timp să sondeze mai adânc şi să descopere întreaga mea viaţă iluzorie, independentă de cea a fizicianului. Aşa că toate implicaţiile acelui accident le-am păstrat în minte şi creierul meu din astea refăcuse iar amintirea ştearsă. M-ar fi lăsat să mor în acelaşi bazin nenorocit, dacă nu ar fi ajuns în situaţia de a avea nevoie de mine, de amintirile implantate forţat în mine. Universul s-a întors împotriva lor. Descoperiseră o gaură neagră la o distantă de numai 9 ani lumină, traiectoria ăsteia se intersectează cu traiectoria Soarelui aşa că Pământul îşi va afla sfârşitul peste aproximativ 40 de ani. În lipsă de altă idee mai bună cineva îsi amintise că marele fizician ce îşi aşteaptă întoarcerea la viaţă scufundat în azot lichid, are o clonă. Aşa că m-au smuls din lumea mea virtuală, din mijlocul existenţei mele închipuite. M-au pus în faţa faptului împlinit. Fără să fi vrut, mi-au permis să înţeleg că potrivit standardelor şi mentalităţii lor eu nu sunt o persoană care să aibe dreptul la viaţă, dreptul la amintiri, dreptul la fericire. În copilărie au îndepărtat atent toate acele amintiri care nu coincideau cu amintirile originalului, trebuia să rămân copia perfectă şi nu a interesat pe nimeni faptul că eu am alte gânduri, vreau altceva sau că iubesc pe altcineva. Aş fi trait până şi în virtual o viaţă identică cu fizicianul, dacă nu s-ar fi întâmplat ca, fiind foarte ocupat, să lase în seama altcuiva înregistrarea datelor. Noroc că respectivul se mulţumise mereu să înregistreze în creierul meu noile amintiri, dar nu s-a gandit niciodată să compare amintirile mele cu ale originalului. Poate aş ajuta omenirea, dacă nu ar fi prea multe lucrurile care mă dor. Tu, cel care citeşti aceste rânduri, crezi că ai simţi diferit? Să ştii că ai o viaţă, una singură ca toţi ceilalţi, să faci ceea ce îţi place, să scrii câteva cărţi, să te îndrăgosteşti, să ai copii şi chiar nepoţi şi chiar să ajungi să decizi că ai trăit destul, apoi să afli că nu ai trăit încă deloc, nici măcar o singură nenorocită de clipă, că întreaga ta viaţă a fost un vis, că cea care credeai că ţi-e soţie nici măcar nu-şi mai aminteşte de tine, că nu ai avut niciodată copii sau nepoţi şi că întreaga ta muncă de creaţie este egal cu un mare zero, în condiţiile astea crezi că ai mişca măcar un deget ca să salvezi vieţile celor care te-au condamnat la aşa ceva? Eu nu am s-o fac. Refuz orice colaborare cu ei şi încerc să scriu încă odată toate acele opere care mi-au existat doar mie în cap până acum, voi încerca s-o cuceresc pe Omana şi în viaţa reală, mai ales că nici ea şi nici eu nu îmbătrânisem nici o zi peste vârsta de 40 de ani, voi face tot posibilul ca Rada şi Zinde să se nască, să am nepoţii pe care îi cunoscusem. Din partea mea poate să se aleagă praful de întreaga omenire şi de tot pământul, aşa că peste nici 10 ani eu voi fi în celălalt capăt al universului cu familia mea şi cu mâna aia de oameni care niciodată nu îsi comandaseră o clonă deoarece înţelegeau implicaţiile acestui lucru.Te las în lumea ta, cu viaţa ta, nu înainte însă de a-ţi adresa o ultimă întrebare.Ce te face să fi convins că nu esti şi tu un corp scufundat într-un bazin şi alimentat cu date din exterior?

Anunțuri

~ de balinferi pe Decembrie 29, 2008.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: