George R. R. Martin- Urzeala tronurilor

62193

Nu ţin minte să mai fi citit altă carte de George R.R. Martin decât Zburătorii nopţii, un roman nici prea-prea, nici foarte-foarte, nu o carte care să impresioneze ori care să rămână multă vreme în memoria cititorului, aşa că surpriza produsă de Urzeala Tronurilor a fost desăvârşită. Încă de la prima pagină a reuşit să-mi capteze atenţia, să-mi trezească curiozitatea, atât faţă de lumea complexă care mi se înfăţişa în faţa ochilor treptat, cât şi faţă de soarta eroilor. Potenţialul marelui povestitor care este George R.R. Martin se simte şi în Zburătorii nopţii, însă adevăratul său talent de mare scriitor mi-a dovedit-o deabia cu povestea familiei Stark. Nu vă plictisesc reluând încă odată afirmaţiile citite deja de zeci de ori în legătură cu această carte, cum ar fi paralela existentă între istoria reală a războiului celor două roze şi războiul familiei Stark împotriva familiei Lannister, mai ales că însuşi autorul a ales special astfel personajele şi le-a plasat pe harta întâmplărilor, încât asemănarea cu acel fragment de istorie reală să fie evidentă. Eu prefer să vă vorbesc despre ce m-a fascinat în cartea lui Martin…

Înainte de toate : zidul. Acea construcţie bizară, masivă şi veşnic păzită. Nu ni se spune ce este dincolo, nu ştim în ce constă ameninţarea, ce forţe , ce moştrii se ascund în lumea ce se întinde dincolo de zid. Lumea descrisă de Martin este deja una de poveste, cu cavaleri, cu războiul dintre bine şi rău, cu fata cea mică ce se dovedeşte a fi mai capabilă decât sora ei mai mare, cu turniruri , castele şi trădări, peste această lume ireală, autorul suprapune cu acel zid un element care să fie străin până şi de acea lume străină, cei care trăiesc dincolo de zid poarta numele de „Ceilalţi” ca pentru a sublinia nonapartenenţa lor lumii eroilor. Astfel, prin acel element romanul devine o poveste în cadrul altei poveşti. Un element fantastic atât de bine gândit şi prezentat încât în ochii cititorului devine ciudaţenia ce conferă o veridicitate în plus celorlalte elemente.

În mod deosebit mi-au plăcut descrierile făcute lumii dothraki, asta deoarece şi aici există un corespondent în istorie. Ceea ce descrie Martin ca fiind felul de a fi şi a trăii a luptătorilor dothrakii coincide în proporţie de aproape 100% cu obiceiurile huniilor de cândva, eterna migraţie dintr-un loc în altul, existenţa triburilor şi autoritatea absolută a celor bătrâni, respectul deosebit acordat luptătorilor, curajului şi ataşamentul fiecăruia faţă de calul său, de pe care descalecă doar în momente deosebite, sunt tot atâtea elemente ce vorbesc despre buna documentare a autorului. Apariţia dragonilor în aceea lume este firească, fiind simboluri ale puterii, curajului şi lipsei de compromisuri, se încadrează perfect în lumea simplă, ori albă ori neagră ai acelor luptători şi la un moment dat naşterea lor devine un eveniment anticipat şi aşteptat de cititor.

Am auzit o sumedenie de comparaţii făcute între „Cântec de Gheţă şi Foc” şi „Stăpânul inelelor” al marelui Tolkien. Sincer, prefer cartea lui Martin, asta deoarece spre diferenţă de Tolkien nu mă pierde printre multitudinea de personaje existente. Citind Stăpânul Inelelor deseori m-am văzut nevoit să răsfoiesc înapoi cartea pentru a mă lămuri cu cine ce-i şi de care parte se găseşte. Martin, deşi scrie o veritabilă istorie a unei lumi imaginare, cu sute de personaje, îşi construieşte astfel proza încât prin personalitatea, caracterul şi atitudinea lor, personajele să fie inconfundabile. Mai este un amănunt la care Martin reuşeşte să-l depăşească pe Tolkien: faptul că eroii au fiecare propriile ţeluri, motivaţii, speranţe şi aşteptări, nu se împart strict în două tabere fiind ori de o parte ori de alta, fiecare este o întreagă lume în sine, acţiunea romanului nu se naşte astfel din derularea unor întâmplări spre un final în care unii iasă învingători şi alţii sunt învinşi ci devine de o complexitate superioară, mai apropiată de lumea reală, mai firească, o acţiune a cuiva nu devine obligatoriu bună sau rea ci doar se întămplă, ajută pe unii, dezavantajează pe alţii şi este indiferentă majorităţii. Nici măcar personajele nu sunt clar împărţite în tabere, există , de exemplu, un Tyrion Lannister care deşi aparţine familei potrivnice familiei aflate în centrul povestirilor, prezintă calităţi pentru care merită simpatia şi respectul. Întâmplările nu tind spre un punct culminant care să devina finalul povestirii ci se derulează parcă la nesfârşit, asemeni scurgerii timpului.

Aşadar, avem de-a face cu o capodoperă desăvârşită, capabilă să ne ofere o evadare din real, o lectură plăcută care ne lasă cu unicul regret că Martin nu a ales să descrie la nesfărşit noile întămplări ale eroilor ce ne-au devenit deja familiari.

Anunțuri

~ de balinferi pe Decembrie 29, 2008.

Un răspuns to “George R. R. Martin- Urzeala tronurilor”

  1. […] Fier Stephen King- Cimitirul Animalelor Robert J. Sawyer- Alegerea Lui Hobson Ken Grimwood- Replay G. R. R. Martin- Urzeala Tronurilor Philip K. Dick- Clanurile De Pe Alpha Orson Scott Card- Stăpânul Cântecelor Michael A. […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: