Orson Scott Card- Ender

419841 La inceput a fost o povestiora.Ciudata…Despre    un copil.Unul cu ani putini dar talente foarte multe.O poveste despre un joc de-a razboiul,un joc despre ciocnirea a doua civilizatii,un joc care putea fi castigat sau putea fi pierdut,un joc in care nu se concepea abandonul .
Dincolo de joc se gaseste o realitate cruda,o lume condusa de militari,o lume in care pana si copii devenisera unelte ale razboiului.
Povestea a fost pe placul multora,asa ca Scott Card a revenit asupra ideii si a transformat-o intr-un roman.Asa s-a nascut “Jocul lui Ender”Ce m-a surprins placut a fost pasul urias facut de scriitor de la povestire la roman.A reusit o performanta unica cel putin in ceea ce ma priveste :pentru intaia oara am citit o carte pe care nu puteam s-o las din mana desi stiam din start care va fi finalul.Povestirea a fost scrisa ca o incercare,romanul are deja limbajul si stilul unui scriitor consacrat,textul are o cursivitate pe care rar am avut ocazia s-o mai intalnesc,nu exista amanunte inutile,deconcentrante,nu exista abateri de la subiect ci din contra se coaguleaza intr- un intreg ,nu se limiteaza la prezentarea pericolelor prezentate de gandirea rigida,militarista ci devine o superba naratiune despre taria de caracter,despre prietenie,despre superioritatea celui care vrea inainte de toate sa cunoasca mai mult pana si in cazul celor pe care trebuie sa-i infrunte,nu intr-atat pentru a-i putea invinge cat pentru a-i intelege.
Exista o intrebare fundamentala care preocupa de milenii mintile cele mai luminate:cine suntem?Ha-ha-ha,nimic mai simplu:suntem oameni-mi-ar raspunde majoritatea celor interpelati.Problema este ca eu nu caut un cuvant ci intelegerea conceptului.Suntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu.Asta insa mi se pare o definire destul de vaga a umanului.Pentru a putea spune cu exactitate cine suntem ,apeland la exemplele din stiintele exacte ,ar trebui sa ne raportam la ceva.Pentru a spune cine sunt eu ar trebui sa ma raportez la ceilalti oameni,la semenii mei.Dar noi,omenirea,ca intreg ,la ce sa ne raportam?La intrebarea asta vine Orson Scott Card sa dea un raspuns bun prin “Vorbitor in numele Mortilor”.Practic ne autodefinim prin ceea ce recunoastem ca fiind egal al nostru si prin ceea ce consideram a fi total strain de noi.Atunci cand reusim sa-i intelegem pe ceilalti atunci si ei ne vor putea intelege,se naste o punte de lagatura,un canal de comunicatie care intre fiintele inzestrate cu ratiune duce la aplanarea eventualelor conflicte,la colaborare,la pace si evolutie.Ce se intampla cand intalnim pe cineva strain?Cat de strain?Noi pentru cineva necunoscut avem un singur cuvant:spunem ca-i strain.Sunt insa limbi in care se face o delimitare mult mai clara ,functie de gradul de stranietate a celui in cauza in raport cu noi,au un cuvant dnstinct pentru cunostiintele care nu fac parte din familie dar sunt totusi apropiati.Un alt cuvant pentru toti cei care nu sunt cunoscuti personal dar sunt recunoscuti ca apartinand aceleiasi specii,avand aceleasi trasaturi,o mentalitate apropiata,etc.Au un alt cuvant pentru acele fiinte care sunt recunoscute ca egali ai nostrii,fiinte cu care este posibila comunicarea deoarece exista concepte similare si exista acei straini care sunt atat de diferiti incat niciodata nu s-ar putea ajunge cu ei la o intelegere deoarece incepand de la scara de valori si termanand cu cele mai uzuale lucruri toate sunt diferite. Scott Card ne prezinta doua civilizatii total diferite de cea umana,doua societati cladite pe principii diferite,intr-atat de “straine”incat pana si actul final al vietii ,moartea,este perceputa diferit,are o semnificatie care duce la ciocniri intre omenire si ceilalti.Pe de-o parte sta civilizatia de tip stup a carei figura centrala este Matca.In cazul acestora vietile indivizilor nu sunt concepute ca existente individuale,uciderea catorva reprezentanti pentru ei nu insemna altceva decat un mod de a-si face cunoscuta prezenta si nicidecum un act criminal.Prin uciderea primilor oameni intalniti nu savarseau dupa propria parere un act ostil indreptat impotriva omenirii ,in schimb societatea umana nu reusea sa dea alta interpretare gestului decat cea de declaratie de razboi.
Cea de-a doua civilizatie ,cea a “purcelusilor” este una si mai greu de conceput,este de o bizarerie cum numai o minte de artist putea nascocii.Pe masura ce actiunea cartii se deruleaza elementele care initial par a fi la limita imposibilului isi ocupa treptat locul in cadrul intregului si incetul cu incetul ni se cladeste sub priviri o societate care nu priveste moartea ca pe o incetare a existentei ci ca pe-o trecere pe o treapta superioara.Nu una sperata ,nu ceva similar existentei in Raiul majoritatii credintelor pamantesti,o existenta confirmata,concreta,o existenta la un alt nivel,sub o alta forma,una in care noi,oamenii niciodata nu ne-am gandi sa cautam ratiunea.Datorita figurii centrale,acelasi Ender Wiggin,in cazul acestei societati se reuseste evitarea unei ciocniri violente intre cele doua civilizatii.
Lucrarea aceasta,poate fi privita ca un elogiu adus unei gandiri neingradite,este dincolo de actiunea ce se deruleaza pe un fundal de factura mult mai romantica decat Jocul lui Ender,o recomandare spre eliminarea prejudecatilor din propria gandire,o recomandare spre vechea invatatura de a cauta cu inima atunci cand vrem sa intelegem.Prin lectura acestei carti cititorul realizeaza la un moment dat ca se poate regasi pe sine intr-o oarecare masura in orice om asa ca se vede indemnat sa se considere egalul fiecaruia indiferent de limba vorbita,de apartenenta religioasa sau de orice alt criteriu,chiar mai mult decat atat ,se simte obligat sa recunoasca dreptul la existenta a oricarei forme de viata si constientizeaza necesitatea studierii acestora in locul eliminarii.
In urma citirii Jocului lui Ender am exclamat:Iata o carte completa,intreaga,perfecta,una la care nu s-ar putea nici adauga si nici elimina ceva fara sa fie compromisa opera.Scott Card mi-a dovedit prin Vorbitor in numele Mortilor ca nu toate continuarile scrise la o capodopera sunt obligatoriu sub nivelul primei realizari,citind aceasta carte despre Lusitania si despre noile aventuri ale lui Ender a trebuit sa recunosc ca priceperea autorului depaseste orice asteptare a mea.
Totusi nu m-am invatat minte ,cu fiecare continuare scrisa la peregrinarile lui Ender m-a facut autorul sa exclam ca de data asta a atins plafonul,mai sus nu poate exista nimic,asa am patit si cu Xenocid,apoi cu Copii Mintii si cu Umbra Hegemonului .Dar m-am invatat minte,acum sunt convins deja ca si celelalte carti din Saga Umbrelor imi vor depasi asteptarile.

Anunțuri

~ de balinferi pe Decembrie 29, 2008.

3 Răspunsuri to “Orson Scott Card- Ender”

  1. […] Coşmar De Închiriat A&B Strugatki- Picnic La Marginea Drumului Clifford D. Simak- Oraşul Orson Scott Card- Jocul Lui Ender Frank Herbert- Ciuma Albă Norman Spinrad- Visul De Fier Stephen King- Cimitirul Animalelor Robert […]

  2. Am inceput sa citesc Umbra lui Ender. Am primit in urma cu ceva timp cele patru Umbre, dar nu m-au tentat. Nu pot sa spun ca ma entuziasmeaza, dar m-a impresionat inceputul (Partea I) si m-am mirat cum in primul capitol am gasit fraze memorabile.
    „Poke era prea cumsecade ca sa supravietuiasca.”
    „Cei inferiori, daca le dai speranta, daca le dai respect, ei iti dau tie putere, pentru ca ei nu cred ca o au, deci nu se supara sa o dea.”
    „Nu asta inseamna sa fii civilizat? Sa poti astepta sa obtii ceea ce vrei?”
    Pot sa sune banal aceste citate, dar in context suna cu atat mai interesant si mai dureros, cu cat indirect sau direct sunt gandurile unui copil.
    Am ajuns la partea a treia, dar lectura merge mai incet acum. Nemaifiind prea captivant mi-a lasat o parte din minte libera sa faca speculatii si evident am tras cu ochiul sa vad daca mi se confirma si s-au confirmat…:)))
    Nu stiu sa spun de ce imi aminteste de Misterele Parisului (poate mizeria, intunericul, abuzul si rastunarea favorabila de situatie pentru cel persecutat) si de Timpul Dezarticulat (poate incercarea de a crea o iluzie indelungata, relativ stabila si coerenta, din dorinta de a elimina factorul constiita/remuscare).
    Nu am citit „Jocul lui Ender’, sper sa fie mai captivant. Cand voi avea chef sa citesc, poate il voi recepta altfel.
    Totusi, daca la inceput am fost reticenta si am zis sa ma lase in pace cu ideea ca un copil de doi ani poate sa gandeasca si sa vorbeasca asa (avea, de fapt, patru zice el apoi, dar nici asa nu esti credibil, ii zic eu), ulterior am inceput sa cred ca este posibil. A reusit cumva sa ma pacaleasca…:)))
    Nu stiu sigur daca voi citi si celelalte Umbre, fiindca le-am rasfoit si nu par sa ma tenteze, dar Umbra lui Ender sigur o termin si (evident) ma atasez de Bean…:)

  3. Dacă te ataşezi de Bean, atunci trebuie să citeşti Umbra Uriaşului, este exact povestea lui şi cu siguranţă îţi va fi pe plac.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: