Zile negre…

A mai trecut un an peste noi cu bune şi rele. A adus noutăţi, majoritatea nu prea bune, preţurile cresc, căldură nu avem dar costă. Factura de întreţinere mi-e de aproape 500 de lei, preţul mâncării creşte, salariile după vechiul obicei românesc scad. Mă sună şi cei de la firmă să-mi zică în loc de „La Mulţi Ani” că ceea ce puteam face oricând aveam timp, a devenit urgent. Proiecte în acad care se fac în două-trei zile trebuie să le fac în două-trei ore. Mă descurc, dacă stau concentrat le pot face. Dar atunci când primesc telefoane neaşteptate care nu doar mă deconcentreză ci chiar îmi aştern peste suflet întunecate haine de doliu, parcă îmi vine să le las pe toate deoparte şi să nu mai fac nimic. Să stau pierdut prin gânduri, cu privirea rătăcită, tăcut, până la capătul zilelor. Ce sens au toate zbaterile, toată agitaţia asta pentru ziua de mâine, de poimâine sau de cândva, când ziua de mâine poate nu există? Nevăzutul înger fără suflet umblă printre noi şi pur întâmplător sau după o regulă doar de el ştiută se opreşte uneori alături de un om. Fără avertismente îl învăluie în mantia-i largă şi ceasoricul care măsura lenta destrămare încetează să mai ticăie. Apropiaţii celui care cu doar o zi înainte îşi făcea planuri pentru clipe viitoare pun mâna pe telefon şi împrăştie vestea tristei realităţi. „Credinţa-i val, iubirea vânt iar viaţa fum”…
Demult, acum o veşnicie şi ceva, am avut 20 de ani. Vroiam o felie mai mare din lumea asta, aşa că îmi sacrificam mai mult din timp muncii. Munceam de toate, crezând că voi ajunge undeva. Noaptea lucram angajat la o brutărie- una dintre multele mele meserii fiind de brutar-patiser-cofetar- ziua pe şantier. Dormeam câte 2 ore, de la 8 seara până la 10 iar în week-end, sâmbătă, când alţii de anii mei se înghesuiau în cluburi sau discoteci, eu dormeam dus pregătindu-mă pentru o nouă săptămâna lungă. Un singur om mi-a zis s-o las mai moale. Un prieten bun, pe nume Marin. Lui îi păsa de lucruri pe care alţii nici nu le observau. Se oprea din drumul său şi avea o vorbă bună pentru fiecare. Ajutorul lui nu a trebuit să-l ceară nimeni niciodată pentru că şi-l oferea necerut oricui. Zâmbea mereu, aşa mi-a fost spus şi mie :” Dormi mai mult că te duci din lume şi altul ca tine n-am”. Avea cu 20 de ani mai mulţi decât mine şi trecuse deja prin şcoala vieţii, a pierdut ce avea de pierdut şi aprecia ce i-a rămas. Îmi amintesc de el cum stătea la geamul casei la care munceam şi privea gânditor undeva afară… Ştiam că îi umblă gândurile prin spitale, căci mama lui era bolnavă. L-am întrebat ce-l frământă, s-a scuturat şi a zis zâmbind: „Mă uitam la betoniera aia cum se învârte şi mă gândeam c-ar fi bine să fie plină de bere… dar hai să zicem şi de troaca aia de lângă, aşa să ne ajungă”. Nu era el beţiv, dar îi plăcea berea, ţigara şi era mare gagicar, sau cel puţin aşa spunea. Dacă îl chemam undeva lăsa bere, ţigară şi gagică, pentru că avea multe cunoştinţe dar puţini prieteni. Atunci când am plecat din ţară, pentru a bântui pe cărări străine, el a fost cel care trecea cu regularitate pe la părinţii mei pentru a-i ajuta în locul meu şi pentru a afla orice veşti despre mine.
După ce m-am mutat în Bucureşti, imediat ce afla că sunt în vizită pe la părinţi, venea. Era parte din viaţa mea. Atunci când mă gândeam la Alba-Iulia, oraşul tinereţii mele, trebuia să-mi amintesc şi de el pentru că a fost mai mereu lângă mine. A lăsat Spania şi s-a întors în Alba când a aflat ca merg şi eu încolo, pentru cele 4 ore cât am stat de poveşti…
La începutul lui Decembrie, când am trecut prin Alba, l-am aşteptat degeaba. Nu a venit. Credeam că-i plecat din ţară sau poate nu a aflat că-s pe acasă. Mi-a zis apoi mama să nu-l mai aştept pe Marin, a plecat fără un semn, fără să-mi iau măcar rămas bun, fără să fi apucat să-i spun că mi-e tare drag pentru eternul său zâmbet, pentru felul său de a fi, pentru omenie, a plecat fără să-i fi strâns mâna pentru o ultimă oară şi fără să-i fi mulţumit pentru toţi anii în care mi-a fost prieten adevărat. Infarct. O mână dusă la piept, apoi fără nici un cuvânt s-a sfârşit. Acum doarme mult şi eu altul ca el nu am.
Am cunoscut cândva şi un turc. Am lucrat cu el. Îl chema Izmail. Toată lumea îi zicea nea Izmail, pentru a-i arăta cumva respectul. Era genul acela de om care dădea cămaşa de pe el pentru a nu-i fi frig altuia. Am cunoscut şi doi dintre băieţii lui nea Izmail. Oameni întregi şi ăştia, la locul lor, oameni de cuvânt, harnici, cinstiţi. Andrei e mai mic cu doi ani decât mine, Dan mai mare cu şase ani. Am lucrat mai bine de un an şi cu aceştia. Pe vremea aia eram şef de depozit la un en-gros, Andrei era în subordinea mea, pe când Dan era angajat la abatorul unde noi aveam închiriat un tunel frigorific, dar îşi făcea treaba repede şi venea să stea cu noi. Se spune că ce se aseamăna se adună…Noi ne-am adunat, treceau zile, săptămâni şi luni fără ca noi să ne fi epuizat subiectele, au trecut ani fără ca vreodată măcar pe un lucru cât de mic să fi avut noi păreri divergente. Andrei fiind mai mic el aproba tot ce ziceam noi pe când Dan parcă ar fi fost geamănul meu sufletesc. Până şi la mâncare aveam aceleaşi gusturi, ne plăceau aceleaşi cărţi, ascultam aceaşi muzică şi ne dădeam în vânt după aceleaşi fete.
Eu am plecat, m-am dus departe. Când m-am întors l-am găsit însurat, aşezat la casa lui, cu doi copii şi o nevastă frumoasă. În locul meu îl avea pe fratele meu. Ieşeau împreună la o bere şi o vorbă la sfârşit de săptămână. Dacă se întâmpla să fiu prin Alba atunci serile ni le petreceam împreună, depănând amintiri despre anii ce-au trecut, despre nea Izmail plecat devreme din lume, despre Andrei care era timid cu fetele, despre directorul abatorului care ne surprinse odată când tocmai preparam micii scoşi din secţie pe sub mână de Dan . Despre cum ne speriasem noi degeaba, căci directorul s-a dus şi a mai adus şi el ceva cârnaţi ca să se aşeze la masă cu noi. L-am văzut pe Dan în Decembrie. Mare cât un munte, blând ca un miel. Sânge de turc în vene, dar ardelean get-beget la caracter. Nu ştie ce-i aia să te enervezi, să-ţi pierzi răbdarea ori să te agiţi degeaba… aşa că nu s-a agitat nici ieri când nu s-a simţit prea bine. Soţia îl îmboldea să mergă la spital, el nici nu vroia sa audă. Până la urmă femeia, în disperare de cauză, l-a sunat pe fratele meu. Acesta a mers l-a luat de acasă, l-a suit în maşină şi a pornit cu el spre spital.
M-a sunat apoi plângând. A ajuns cu Dan până în faţa spitalului. Aici inima acestuia se oprise definitiv. Fără nici un avertisment, fără nici un motiv. Nu a fost bolnav niciodată. Îşi făcea planuri despre facultăţile la care îşi va trimite copii şi nu a apucat nici măcar să-i vadă la şcoală. A venit blestemata clipă şi a fost chemat, de parcă ar avea moartea mai mare nevoie de oameni ca el decât aveam noi. Mai am prieteni, dar nici unul nu-i ca el, nici unul nu ştie mereu la ce mă gândesc, nici unul nu-i poate umple locul, altul ca el nu am. Au rămas doi copii mici fără tată şi o femeie înlăcrimată. Atât.
Aşa că la ce bun să-mi fac planuri pentru mâine? La ce bun să mai ţin la cineva, să mai conteze cineva pentru mine? Doar pentru a sta neputincios deşi îmi vine să fac ceva, orice, dracul mai ştie ce? S-o sun pe soţia lui Dan şi să-i recit tâmpenii despre condolenţe şi despre ierterea lui Dumnezeu? Cu ce o ajută? Pe mine cu ce mă ajută că-mi zic apropiaţii că le pare rău că am pierdut încă un prieten? Iar de Dumnezeu să nu aud. Mai multe avem noi de iertat lui decât are el unor oameni precum a fost Marin sau Dan.
Dar… se duc norii plutind încet, de parcă ar fi gândurile mele, se duc apele către mări, cum mi se duc prietenii către moarte, se duc şi vânturi, clipe, zile, ani, se duc lucruri vechi şi noi, rănile se închid, morţii se odihnesc,…eu rămân. Să-mi amintesc de prietenii plecaţi, de clipe apuse, rămân să regret că nu am apucat să le spun tot ce aş fi vrut. Stau şi privesc spre nicăieri. Nu vreau să mai fac nimic, nu vreau să aud nimic. Lăsaţi-mă să-mi plâng morţii!

Anunțuri

~ de balinferi pe Ianuarie 11, 2009.

5 răspunsuri to “Zile negre…”

  1. „La ce bun să mai ţin la cineva, să mai conteze cineva pentru mine? Doar pentru a sta neputincios deşi îmi vine să fac ceva, orice, dracul mai ştie ce?”

    Pentru a-i imbogati si lumina viata, si lui/ei si dumneavoastra…
    Asa cum, mie, imi imbogatiti fiecare zi in care citesc ceva scris dumneavoastra…

    Va doresc sanatate.

  2. Mulumesc cppuser, atât pentru vizită cât şi pentru vorba bună. Am momente când trebuie să mi se reamintească…

  3. am pierdut in anul care-a trecut trei oameni dragi. oameni inca tineri, oameni in putere. asa cum povestesti si tu, fara veste. ce-i de facut? nimic. mergem mai departe. mai saraci un pic.

  4. Aşa-i Ursule, mergem mai departe. Ne scuturăm, scrâşnim din dinţi, mai înjurăm puţin în gănd, apoi păşim înainte…totuşi viaţa fără acei oameni nu mai e la fel. Ca la o carte din care rupe cineva câteva pagini, chiar dacă am mai citit-o şi ştim exact ce se întâmplă în acel fragment lipsă, totuşi nu-i la fel. De asta nu pot să nu ma gândesc că ne trezim cândva târziu că am rămas doar cu coperţile propriei vieţi.

  5. La ce bun să mai ţii la cineva? Ca să îţi înfrumuseţeze viaţa. Ca, ori de câte ori tragi linie şi faci bilanţul – ceea ce ni se întâmplă de multe ori să facem – să ai nişte amintiri ca acelea de mai sus în locul unei înşiruiri monotone de zile plictisitoare şi de cunoştinţe meschine. Ca să ştii că există bunătate pe lume. Nu cred că preferi să nu te doară acum dar nici să nu îi fi cunoscut pe aceşti oameni minunaţi.
    Am întâlnit şi eu o asemenea persoană. Pentru scurt timp. Era o fiinţă atât de luminoasă, cu mult mai bună decât am să reuşesc să fiu eu vreodată. Faptul că am cunoscut-o m-a făcut să mă schimb şi să fiu mai conştientă de imperfecţiunile mele. Nu mi-aş dori să n-o fi cunoscut. Mi-aş dori să-i fi spus mai clar cât de minunată mi se părea.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: