Între cantitate şi calitate

„Poate că singurul adevăr este pacea cărţilor” spunea Antoine de Saint Exupery în urmă cu aproape un secol, sunt convins însă că nici o clipă nu se gândi la pace în sensul liniştii aducătoare de somn. Totuşi acesta a devenit pacea cărţilor. La ce mă refer? De ce mă revolt? Vă spun…
Am intrat în urmă cu ceva vreme în Anticariatul din pasajul Universităţii. Căutam o anume carte ce-mi lipsea încă din colectia Nautilus, dar eram dispus să cumpăr orice mi-ar fi atras atenţia. Stând îndoit de mijloc în faţa unui raft şi citind titlurile de pe cotoarele cărţilor, fără intenţia de a trage cu urechea, am auzit discuţia dintre doi băieţii. Sau bărbaţi. Mă rog, doi studenţi. Unul vroia să cumpere o anume carte şi încerca să-şi convingă prietenul să-l mai aştepte o lună de acei 500 mii lei. Discutară îndelung şi până la urmă căzură de acord să cumpere nu doar cartea aflată în discuţie ci şi alte două, deşi asta însemna ca următoarele două săptămâni să traiască numai cu pâine şi apă…
M-a indispus şi m-a întristat realitatea din spatele vorbelor celor doi. Ce s-a întâmplat în continuare m-a determinat să cad pe gânduri. Intrase în Anticariat o domnişoară de vre-o 20 de ani, la braţ cu un domn îmbrăcat la patru ace, sobru, având pe puţin 30 de anişori mai mulţi decât ea. Erau un cuplu fericit, ea îl alinta pe respectivul spunându-i „ Mişulică al meu” şi pentru asta primea în schimb diverse siropuri verbale de genul „dulceaţă mică”,”nebunatico” şi „ sufleţel”.
În liniştea ce domneşte de regulă printre cărţi, vocile celor doi se auzeau până departe. Pierduţi în dulcegăriile lor s-au fâţâit printre rafturi, de căteva ori s-au sărutat pasional şi Mişulică nebunaticul nu s-a putut stapânii să nu mângâie poponeaţa „sufleţelului” când aceasta s-a aplecat în faţa lui pentru a se uita intens la coperta unui album a lui Dali. Mai multe persoane prinseră rădăcini şi stăteau gură cască aşteptând parcă să se trezească din clipă în clipă. Un domn cu alură de profesor îmbătrânit printre cuvinte a aşezat la loc în raft „Istoria Culturii Şi Civilizaţiei”, a oftat şi a ieşit din Anticariat. Noi ceilalţi am rămas să suportăm cu scepticism spectacolul gratuit.
Până la urmă s-a decis o domnişoară din personal să intervină şi a întrebat cuplul fericit dacă îi poate ajuta cu ceva. Răspunsul ei i-a determinat şi pe aceia care reuşiră să-i ignore până atunci să se întoarcă surprinşi.
– Da domnisoară, poţi să ne ajuţi. Vrem şi noi să cumpărăm ceva cărţi. Vreo 200. Aşa-i Mişulică?
Moşulică s-a mulţumit să dea din cap.
Vânzătoarea nu a înţeles din prima cu cine are de-a face aşa că ceruse lămuriri.
– Foarte frumos. Dacă mi-aţi spune cine anume vă interesează sau ce gen de cărţi preferaţi…
A fost întreruptă la jumătatea propoziţiei.
– Nu ne interesează nimeni. Vrem cărţi. Uite de acest gen. Şi arătă decisă un raft pe care se înşirau Clasicii Literaturii Române în ediţie de lux.
Deja mă gândeam că iarăşi căzusem victimă prejudecăţilor, când moşulică Mişulică şi-a deschis si el gura.
– Aveţi 200 din astea?
– Din păcate nu au apărut decât 45-46 de titluri.
– Dragă, eu văd pe rafturile astea cel puţin trei sute de cărţi!
– Da domnule, numai că avem câte cinci exemplare din fiecare carte.
Domnişoara sufleţel, cea ataşată domnului nebunatic lămuri imediat problema.
– Dar nu ne interesează câte aveţi. Noi vrem cărţile astea. Cred că ajung astea trei rafturi.
Se uită apoi spre iubitul ei.
– Aşa-i că o să se potrivească perfect între vaza aia chinezească şi statuia din Corgo?
– Congo, dulceaţa mea.
– Mă doare în cur că-i Congo sau Corgo. Chestia aia neagră. Şti tu iubiţel despre ce vorbesc.
Vânzătoarea nu înţelese încă despre ce-i vorba, ori nu-i venea a crede, aşa că mai făcu o încercare.
– Dar domnişoară, pe acele trei rafturi sunt câte cinci exemplare din cărţile lui Slavici şi a lui Sadoveanu. Nu vreţi să vă dau câte un exemplar din astea şi să cumparaţi eventual şi câteva cărţi din literatura universală?
– Ba da. Au coperţile la fel?
– Acelea au aparut într-o alta colecţie aşa că…
– Dacă nu arată la fel atunci nu le vrem.
– Atunci v-aş putea recomanda câteva albume de artă.
– Care sunt astea?
Vânzătoarea luă imediat din raft un album a lui Degas şi unul a lui Picasso. Domnisoara sufleţel luă foc în clipa aia.
– Auzi tu, crezi că eu-s ţărancă proastă să-mi pun cărţi cu desene în bibliotecă? Pune dracului la loc prostiile alea si dă-ne ce ti-am cerut.
Vânzătoarea s-a executat. A început să împacheteze cărţile cerute iar eu am ieşit din Anticariat. Am văzut destul, mai mult decât vroiam să vad şi mult mai mult decât puteam suporta. Am plecat ştiind că dacă mai stau nu mă voi abţine să nu ţin o scurtă cuvântare despre enorma diferenţă dintre a fi cineva sau a avea bani, diferenţa dintre ţăranca aceea incultă care îşi vede de viaţa ei îmbătrânind la coada sapei şi pramatia ajunsă la oraş care îşi închipuie că odată cu banii unui Mişulică a obţinut şi cultura sau măcar minima poleială de civilizaţie.
Pe drum spre casă m-am tot gândit…oare asta să fie pacea cărţilor? Pacea dată de aşezarea lor într-un raft ca obiecte de decor, undeva între o vază şi o statuie? Oare pentru asta a scris cândva Slavici, Sadoveanu, Arghezi sau Rebreanu? S-au gândit oare ei că vor veni vremuri când cărţile scrise de ei vor fi apreciate numai pentru coperţi?
Nu ştiu, probabil că în mintea lor se învârteau alte gânduri, probabil consideraseră că lăsând cărţi în urma lor lasă o parte din ei înşisi, o parte din felul lor de a vedea, a simţi, a trăi şi nu cred că şi-ar fi închipuit nici în cel mai crunt coşmar că pot ajunge cărţile asemeni unor sicrie, cu ideile bine ferecate şi cu capacele niciodată îndepărtate.

Mi-am amintit această întâmplare tristă deoarece căutam fără ţintă pe internet şi dădusem peste o pagină care prezenta topul vânzărilor de carte pe anul 2008. Am fost dezamăgit să văd care-i cea mai bine vândută „operă”. Apoi mi-am adus aminte şi brusc am înţeles. O carte poate să fie bine vândută, dar să rămână până la capătul timpului necitită, un obiect de decor din care contează coperta, titlul şi numele autorului/autoarei dacă este o personalitate publică, sau poate fi o carte nu atât de apreciată de publicul larg, dar cumpărată, citită şi înţeleasă de cei care fac sacrificii pentru accesul la frumuseţea cuvintelor, sacrificii pentru plăcerea lecturii, pentru gustarea păcii cărţilor.
În fond şi la urma urmei în ţara asta trăiesc de mii de ori mai multe gospodine decât intelectuali, aşa că tot ce au de făcut scriitori este să-şi aleagă ţinta: vor să scrie pentru a fi citiţi, ori vor doar să publice şi să vândă.

Anunțuri

~ de balinferi pe Ianuarie 17, 2009.

6 răspunsuri to “Între cantitate şi calitate”

  1. Hai ca m-am depresat de tot… Numa’ de-astea negre ai in tolba?!

  2. Am si câteva vesele dar le ţin pentru zilele cu adevărat negre.
    Până atunci consolează-te cu lipsa acută de incultură a celor puţini dar buni.
    PS. promit ca data viitoare să scriu o scurtă povestire cu care să vă fac sa râdeţi.

  3. E o gluma nu?
    Ati exagerat putin, nu-i asa? Spuneti-mi ca ati exagerat. Va rog…

    E adevarat, in librariile de cartier vad mai multi parinti care cumpara manuale…
    DAR, totusi, cind intru la Diverta, Noi, Carturesti, eu vad foarte multi tineri care cauta si cumpara carti. Zau! Literatura clasica, rasfoiesc albume, ok: si manuale… Doar n-or fi toti studenti la filologie! 🙂

    Cunosc o mica librarie/papetarie aproape de zona mea: e atmosfera placuta, muzica blinda, librari amabili care-ti aduc cartile pe care le doresti, daca nu le au si tu le vrei. Desi e foarte mica si 7 persoane inauntru inseamna aglomeratie, e intotdeauna plina.

    Pe de alta parte, recunosc cinstit, ca din dorinta de a le sprijini mica afacere(e o familie), imi fac drum la ei ca sa cumpar carti, chiar daca le vad intii la in alta parte…

    Eu tot mai sper… 🙂

  4. Nu eu am exagerat cppuser, din păcate ci societatea a ajuns la nişte aberaţii.Cărţi care ar merita să fie citite de toţi oamenii se editează în tiraje de 1500-2000 de exemplare şi stau în rafturi luni şi ani de zile, pe când revistele de pornografie sau de scandal se vând ca pâinea caldă deşi au preţuri comparabile cu ale caţilor. Cărţi care au valoare literară nulă dar sunt scrise de celebrităţi, de actriţe, prezentatoare de diferite emisiuni sau chiar de sportivi, se vând în zeci de mii de exemplare cu toate că nu au nici un mesaj de transmis la modul concret, doar nişte cuvinte înşirate care redau întămplări absolut banale făra nici o relevanţă. Asta a ajuns societatea noastră. Majoritatea nu au citit nici o carte a lui Eliade, a lui Cioran sau a lui Rebreanu dar se înghesuie să cumpere cartea Mihaelei Rădulescu, de exemplu. Gigi Becali se bucură de mai multă atenţie decât Patapievici şi orice emisiune în care se fâţâie vre-o două piţipoance sumar îmbrăcate atinge cote astronomice de audienţă în comparaţie cu „Omul care aduce cartea”. De oameni precum a fost regretatul Pruteanu majoritatea îsi permit să râdă în ciuda faptului că nici împreună cu toate cunoştinţele lor nu s-ar putea apropia de nivelul cultural la care acesta ajunsese. Fă un test: întreabă 100 de persoane la întâmplare când au cumpărat ultima dată o carte şi când şi-au cumpărat ultima dată pantofi, poşetă sau telefon mobil. Îţi garantez ca vei fi şocat să afli că majoritatea au mai multe telefoane decât numărul total al cărţilor citite ori că îşi cumpără de 4-5 ori pantofi până să cumpere o carte. Şi acum am pomenit doar de cumpărat căci a şi citi deja este o cu totul alta poveste.

  5. Ce mai pot spune…:-)
    Aveti dreptate…Tot ce ati scris deasupra, parca ar fi o transcriere a gindurilor mele. E recomfortant sa-mi aud parerile spuse de altii. Inseamna ca nu sint un caz izolat. 🙂 asa cum ma simt de multe ori: nepotrivita cu acest loc si aceste vremuri.
    Pe alta parte, cunosc destul de multi oameni asemenea mie, si chiar si aici, uite, am dat peste o comunitate care impartaseste -se pare- idei si gusturi asemanatoare. Si mai sint. 🙂
    Eu zic ca mai exista destul de multi „ciudati” care citesc si gindesc dar acestia „nu se vad”. Oamenii cu bun gust si bun simt sint modesti, sint discreti. Asta e principalul lor defect: nu-si impun prezenta, nu ies in fata, si in general nu incearca sa-i schimbe pe ceilalti. Mai sint exceptii, precum regretatul George Pruteanu, dar… cinstit vorbind, cine se uita la „Doar o vorba sa-ti spun”??? Tocmai cei care nu aveau nevoie de corecturile lui. Cei care-i impartaseau parerile.
    Cred ca problema e de educatie, si cred ca incepe in primii sapte ani. La scoala inveti stiinte, inveti lucruri practice, necesare ca sa supravietuiescti. Dar pe tine, ca om, te formeaza parintii si cei de acasa, incepind cu prima zi de viata.
    Am citit un articol in care se demonstra ca primii trei ani din viata unui copilas sint cei mai importanti: atunci i se formeaza psihologia. Atunci se hotaraste daca va fi un copil curios, studios sau dezinteresat, calm sau isteric, atent, meticulos sau dezlinat si asta o pot hotari numai cei care-l cresc. Dupa trei ani, spunea articolul copilul doar foloseste deprinderile create pina atunci.
    Acum, la noi, adultii sint ocupati, stresati, preocupati sa faca fata unei societati si unor probleme pentru care n-au fost pregatiti. Multi aleg (sau n-au incotro) sa faca fata vietii, lasindu-si copii prea mult „pe cont propriu” si acestia aleg calea cea mai usoara. Nu invatarea care presupune efort.
    DAR, iar ma intorc si zic: uite, incet incet, oamenii care seamana se aduna. Chiar si cei buni. 🙂
    Ca un bulgare de zapada care se rostogoleste la vale…
    Cred ca am vrut sa spun prea multe, intr-un timp si un spatiu prea mici. 🙂

  6. Eu mă bucur că te „aud ” spunând, dacă ne vom aduna suficient de mulţi într-o zi ni se va auzi glasul…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: