Povestea unei Doamne

A mai trecut o zi peste mine. O zi de alergătură, cum sunt de altfel mai toate zilele mele. Măcar de ar merita, însă toate încercările mele de a face să fie bine se lovesc de nişte interese ale cuiva aflat în poziţie cheie, aşa că mă întorc seara obosit, dezamăgit şi descurajat. Asta am păţit şi azi. Am încercat să conving lumea că nu putem accepta ca cineva să ne taie pădurile crescute în sute de ani pentru a se îmbogăţi în câteva zile. Am reuşit să conving câţiva, am vorbit cu ecologiştii de pe ici de pe colo, apoi am aflat că mă lupt cu morile de vânt. Cei care au ultimul cuvânt de spus în domeniu, au şi ei partea lor din câştig, aşa că eu pot să umblu până îmi tocesc picioarele până la genunchi, de oprit nu-i voi putea opri.
Aşa mă consolez eu, zi după zi, cu gândul că am pierdut o luptă dar nu şi tot războiul. Apoi o iau de la capăt următoarea zi şi iar mă întorc seara obosit, dezamăgit şi descurajat. De cum intru pe uşa, primul lucru care-l fac, încă înainte de a mă descălţa, este să dau drumul la calculator. Este sursa mea de informaţii. Îmi petrec serile bântuind pe diferite pagini de net, dacă ceva îmi atrage atenţia încep să caut informaţii detaliate şi de regulă nu mă înşeală instinctul, descopăr în spatele celor mai banale informaţii aruncate în faţa publicului, cele mai revoltătoare nereguli. Încropesc mental un plan de bătaie şi încerc apoi să readuc lucrurile pe un făgaş cât de cât normal. Mereu degeaba.
În virtutea vechiului obicei, exact asta făcusem şi azi. De cum am intrat pe uşă am pornit calculatorul. Messengerul îmi porneşte automat şi tot automat îl şi pun în bară. Prea rar se întâmplă să primesc o informaţie realmente importantă pe această cale deşi sunt sute de persoane cu care ţin legătura. Chiar mă gândeam că ar trebui să mă obişnuiesc să închid mess-ul şi nu să mă logez pentru a lăsa apoi programul să ruleze inutil.
Alerg să fac un duş, mă echipez în ţinută de scandal, îmi încălzesc ceva haleală şi mă trântesc în faţa calculatorului. De regulă aici mănânc şi după cum zice soţia nu mai am mult până să încep să şi dorm tot aici.
Trecuseră deja vreo două ore de plimbăreală inutilă de pe un site pe altul când mi s-a deschis fereastra de mess în faţă. Aveam un mesaj. M-am enervat instantaneu, de cum am citit formula de salut.
„- Ce mai faci?”
De regulă mă scoate din sărite întrebarea asta. E o tâmpenie fără margini. Ce dobitoc de om poate să întrebe aşa ceva? Când e vorba de mess încă treacă-meargă, dar când mă intreaba careva aşa ceva stând faţă în faţă de regulă îmi sare muştarul. Adică vezi bine ce fac, la ce drac mă întrebi? În plus este o intrebare invazivă, dacă aş vrea să ştii ce fac ţi-aş spune, dacă nu o fac atunci nu mă întreba pentru că nu-i treaba ta, fac ce vreau că sunt liber. Aşa că răspund exact ce-mi vine în minte pe loc, sperând să se prindă interlocutorul că nu nimerise modul optim de abordare.
„- Mă dau pe trotinetă pe marginea biroului şi mă enerveaz că lumea îmi pune întrebări prosteşti.”
Linişte la celălalt capăt. Mă rog, e un fel de a spune. Linişte în sensul lipsei cuvintelor. Apoi când crezusem deja că a abandonat conversaţia, a venit următorul mesaj.
„- Dacă eşti ocupat pot să mă întorc mai târziu, dar e important să vorbim.”
Mda. Vechea poveste. Ştii, eu sunt un om cu mult bun simţ şi nu vreau să te deranjez, aşa că nu insist, dacă e cazul pot să şi aştept, dar am o chestie importantă pe ţeavă şi trebuie să te fac părtaş. Apoi când ţi-ai făcut timp şi asculţi cu urechile ciulite marea chestie afli că respectivul tocmai a descoperit o metodă ultimul răcnet de a se îmbogăţi rapid şi fără riscuri dar pentru asta ar fi nevoie de o investiţie minimă, câteva zeci de milioane numai. Pe care dacă i-ai pune tu la bătaie, el ar fi dispus să împartă cu tine miliardele rezultate în final. Sau e celălalt care tocmai a inventat un aparat de mers pe jos, are schemele făcute şi caută un sponsor pe banii cui să-şi construiască maşina. Nu poţi ghici niciodata cu care din ei ai de-a face pentru că toţi încep la fel. Aşa că te bagi în horă, decis să pândeşti momentul în care ai ocazia să scapi fără să laşi pe cineva supărat.
„- Am timp şi acum. Te ascult.
„- Trebuie să-ţi vorbesc pentru că sunt bolnav. Foarte bolnav…”
Aha, e cel cu operaţia costisitoare care i-ar putea salva viaţa, lui sau unui apropiat, dacă am dona fiecare o mică sumă. De regulă este vorba întradevăr de o sumă nesemnificativă şi chiar dacă se întâmplă uneori ca cel care te abordează aşa să fie un escroc, merită daţi acei bani pentru că de foarte multe ori gestul poate salva realmente vieţi. Dar faptul că sunt dispus să dau nu însemnă şi că trebuie să fiu dispus să ascult poliloghia de câteva ceasuri. Cine o fi acest cineva numit Maniora? Mie îmi cam sună a mare doamnă a Magiei albe sau alt rahat asemanător…
„- Sunt fericit că pot să ajut. Despre ce sumă e vorba şi în ce cont?
– Nu, nu m-ai înţeles. Nu vreau bani. Nu de bani duc eu lipsă, bani aş avea, dar nu mă ajută cu nimic. Eu mor încet şi vreau doar să povestesc cuiva. Am stat şi m-am gândit mult până m-am decis să-ţi scriu, am făcut apoi acest gest pentru că eşti unul dintre cei puţini, dacă nu chiar singurul, căruia întradevăr îi pasă.
– Da, mie îmi pasă. Nu ar strica însă să-mi spuneţi măcar cum vă cheamă, să ştiu şi eu de cine îmi pasă în momentul de faţă. Să mă scuzaţi dar chiar nu mai ţin minte când v-am adăugat în lista mea. Aşa că nu ştiu nici măcar dacă sunteţi bărbat sau femeie.
– Sunt o doamnă. Unii zic că sunt fermecătoare încă, deşi nu mai sunt tânără. De ţinut minte nu aveai cum, e prima dată când vorbim. Nu mă întreba cum am ajuns în lista ta şi nici de unde am adresa ta de mess, nu-ţi voi răspunde pentru că nu are nici o relevanţă.
– Stimată doamnă, orice discuţie necesită doi interlocutori. În cazul nostru am impresia că exista doar unul, mai exact dumneavostră, nu de alta dar eu nu doresc să port nici un fel de discuţie cu cineva necunoscut caruia nici întrebări nu-i pot pune.
– Nu te grăbi tinere. Te las şi să-mi pui întrebări, dar întrebări cu sens. Am zis că vreau să-ţi povestesc ceva, nu să-ţi explic amănunte lipsite de relevanţă.”
Am stat şi m-am gândit iar câteva clipe înainte de a-i răspunde, mă simţeam tentat să închid, totuşi ceva m-a împins la a continua.
„ – Vă ascult doamnă.
– Mulţumesc. Ziceam că sunt bolnavă. Aş zice chiar foarte bolnavă. Deşi poate că ţi se pare ciudat, dar toate problemele mele au început atunci când am încercat să devin mai mult decât eram. Citisem o carte a cuiva, erau şi vremurile schimbătoare, amănunte care s-au întâlnit într-un moment când eram slabă şi m-am lăsat dusă de nas. M-am aventurat in a încerca să ating următoarea treaptă. O teorie susţine că fiinţele au un număr mult mai mare de celule decât au nevoie, de exemplu în creier sunt între 12 şi 18 miliarde de neuroni, dar se folosesc din astea doar maxim 10 sutimi. Potrivit unor studii, cam acelaşi procent se păstrează în cazul tuturor organelor. Ei bine, aceste celule fiind mai solicitate decât semenele lor, beneficiază şi de un flux sanguin mai ridicat, amănunt firesc dealtfel. Aici m-am gândit eu la o abordare inversă a problemei. Dacă majoritatea celorlalţi işi propuneau să încerce să-şi activeze un număr mult mai mare de celule pentru a-şi mări capacităţile de toate felurile, eu mi-am propus să şterg diferenţierea asta dintre celulele mele. M-am gândit că împărţind resursele în mod egal, indiferent de natura celulelor, o să obţin o funcţionare mai eficientă a organismului ca întreg. Întradevăr, primele texte păreau să-mi confirme teoria. Am avut primele succese în sensul ca reuşisem să ating oarece performanţe neaşteptate, aşa că am continuat experimentul. La un moment dat am sesizat însă că majoritatea organelor mele au început să se denatureze. După cum probabil ştii, în fiecare organism există un număr considerabil de simbioţi, precum şi câţiva paraziţi. De exemplu sunt un număr mare de bacterii absolut necesare în procesul digestiv şi există şi o sumedenie de paraziţi care trăiesc bine merci fără să afecteze cu ceva gazda la un nivel sesizabil. Aveam şi eu din astea, ca oricine. După ce am făcut acele modificări în privinţa distrubuiri uniforme a resurselor, simbioţii şi paraziţii mei au început să crească. Le mergea excelent, hrana era din belşug, aşa că se puseră pe dezvoltare. Paraziţii care în alte vremuri ar fi fost cel mult toleraţi, acum deveniseră parte integrantă a mea. Antocorpii mei se adaptaseră la a tolera prezenţa unor celule care consumă fără să producă ceva în schimb şi fără acest criteriu de diferenţiere nu aveau cum să recunoscă paraziţii iar aceştia mă invadaseră. Celulele mele deveniră apatice, dezinteresate. Nu-şi mai făceau treaba tocmai pentru că accesul la resurse nu mai depindea de realizări, toate celulele primeau toate cele necesare în mod egal şi foarte curând ajunseră la concluzia că ar trebui să fie chiar proaste să muncească. Paraziţii şi-au dat seama că nu vor merge lucrurile aşa la nesfârşit, aşa că s-au poziţionat în punctele cheie ale organismului meu şi stăteau la pândă. Imediat ce se ivea ocazia luau locul unor celule importante şi culmea, se comportau asemeni acestora. Mă simţeam tot mai rău şi până la urmă, în disperare de cauză, m-am văzut nevoită să-mi recunosc greşeala. Am renunţat la proiect şi am eliminat din organismul meu naniţii care distribuiau uniform totul. În mod normal ar fi trebuit să-mi revin, dar nu a fost aşa. An după an mă simţeam tot mai rău. Celulele mele se înmulţiseră în perioada de dinainte din cale afară iar acum resursele, cum începură să fie iarăşi distribuite după merite, o parte semnificativă ajunseră să trăiască la nivelul cel mai scăzut al existenţei. Am sperat să se rezolve problema în timp, gândindu-ma că odată cu moartea surplusului de celule să se remedieze situaţia. Nici gând. Nu ştiam că majoritatea celulelor mele responsabile de luarea unor decizii au fost înlocuite de nişte paraziţi deghizaţi care în loc să urmărească interesele organismului urmăreau doar dezvoltarea proprie şi îşi creaseră chiar reţele de susţinere în interiorul meu. Poate nu mi-as fi dat seama niciodată de aceste lucruri, dacă acum de curând nu mi-aş fi făcut nişte analize detaliate. Rezultatele au fost grăitoare. Am probleme cu absolut toate organele. Circulaţia îmi este absolut la pământ deşi luasem medicamente special pentru scăderea tensiunii arteriale şi pentru reglarea fluxului sanguin prin artere şi vene. Imunitate pot să zic că nu mai am deloc. Un retrovirus din familia lentiviruşilor a reuşit să-mi pătrundă în organism, cred că încă în perioada experimentelor mele. Acum mi-am dat seama că îmi distruse complet imunitatea. Indiferent câte resurse ale organismului meu ar fi fost dirijate în direcţia aceasta, era totul procesat şi folosit fără ca ceva să ajungă realmente la anticorpii mei, aşa că aceştia au început să moară. O parte dintre ei, din cauza lipsurilor au luat-o razna şi în loc să consume invadatorii, au început să se comporte ca nişte mici zeităţi ce pot reda sănătatea dacă bunăvoinţa le este câştigată. Altfel zis pretindeau celulelor să le cedeze o parte din propriile resurse , pentru a fi apărate de viruşi sau pentru a fi vindecate. Apoi le lăsau în voia sorţii, trăiau sau mureau după cum le era norocul. Încet, pornind de la organele mele vitale, tot corpul mi-a fost infestat de un cancer imposibil de stârpit. Vinovaţi erau acei paraziţi înfiltraţi în poziţii cheie. Au subjugat o parte importantă din propriile-mi celule şi astea lucrau pentru ei fără să-şi dea seama că moartea mea înseamnă şi moartea lor dar nu şi moartea acelor paraziţi, ei puteau pleca oricând vroiau şi ştiu ca o vor şi face imediat ce nu voi avea eu ce să le mai ofer. Pe seama sănătăţii mele, a bietelor mele celule prostite, au ajuns la a fi îndeajuns de puternici cât să supravieţuiască liniştiţi în orice alt mediu. Poate aş fi putut să fac ceva dacă mi-aş fi dat seama din timp ce se întâmplă, dar toate schimbările s-au produs încetul cu încetul. Am fost secată de puteri fără să-mi dau seama când. Resursele mele au fost exploatate la maxim şi consumate fără ca ceva să fi fost pus la loc şi fără ca ceva să fi ajuns şi la celulele mele. Am ajuns o ruină în prag de colaps. Nu cred că mă mai pot vindeca decât în fericitul caz în care aş reuşi acum să scap de toţi paraziţii mei, ceea ce este absolut improbabil. Deciziile la nivel central sunt luate de ei şi eventual de celulele mele corupte care au ajuns să se confunde cu aceştia, poate si din cauză că altfel nu ar fi putut supravieţui printre ei. Organul care procesează informaţiile şi stabileşte cum şi unde să fie direcţionate este în mâinile duşmanilor mei. Organele care stabilesc acţiunile precum şi cele care se îngrijesc ca aceste decizii să fie aplicate le aparţin tot lor, cum interesele lor sunt servite şi de organele mele producătoare de energie, hrană procesabilă de către celule sau chiar şi organele care produc anticorpii. Voi muri curând, tot ce a mai rămas al meu este organul cu care comunic: gura să pot spune lumii cum am ajuns. Voi pierde curând şi această abilitate, aşa că îmi folosesc ultimele puteri acum, să-ţi spun toate astea ţie. Pentru ca ţie ţi-a păsat mereu. Chiar dacă nu ai reuşit să mă ajuţi măcar ai încercat.”
O bănuială puse stapânire pe mine, una care făcu să mi se strângă stomacul ghem şi să mi se ridice părul măcucă.
„ – Cine eşti tu doamna Maniora? De zici că am făcut ceva pentru tine?
– Eu? Sunt mult iubita ta patrie, România. Cea căreia i s-a dus cândva vestea de cât era de frumoasă, de dorită şi de iubită. Cândva. Cea care curând va fi terminată pe veci.„

Anunțuri

~ de balinferi pe Aprilie 30, 2009.

Un răspuns to “Povestea unei Doamne”

  1. da,feri si noua ne pasa,dar cum sa luptam impotriva parazitilor?
    si cum sa se repartizeze resursele dupe merite ?
    poate ne ajuta vreun politician nevirusat,sa ne spuna cum a invins virusii necinstei……?
    si sa gasim un medicament….

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: