Care-i locul meu în cosmos?- Ciocolată Amăruie

Inainte
Emptiness

Cupidon e mort la fereastră

şi-a lăsat umbra în faţa uşilor

mele inexistente-

de ce nu plăteşte chirie?

ţip,nu mă aude,nu mă aud

plec spre Corabie,fărâma din Arcă

intactă,

mi-am murdărit gândurile

n-am destulă apă să mă înec

plec spre Mine ciob ascuţit

dintre încheieturi

Atât întrebarea despre originea omului, cât şi încercarea de a-i găsi o definiţie sunt prezente în istoria umană încă de la începuturile acesteia. Miturile şi religiile, în aceeaşi măsură ca şi filosofia grecească ce promova raţiunea, au încercat să ofere o perspectivă totalizantă asupra universului şi implicit asupra fiinţei umane, astfel încât orice întrebare să îşi găsească răspunsul prin raportare la sistemul credinţelor sau constructelor teoretice. Indiferent de tipul demersului argumentativ, în ambele situaţii s-a ajuns la ideea unui moment originar şi a unei lumi intenţionale a cărei existenţă e rezultatul cauzalităţii. Se constată aşadar necesitatea identificării cauzei prime, a αρχη-ului în cazul filosofilor presocratici, a unui Demiurg în cadrul filosofiei lui Platon, a Primului Motor în cadrul sistemului filosofic aristotelic-entităţi ce constituie prima verigă a lanţului cauzal, iar Pitagora va folosi termenul „kosmos” pentru a desemna faptul ca lumea este un aranjament ordonat(cauzal) şi nu haos (Χάος) vazut ca lipsă a ordinii, a predictibilităţii oferite de cauzalitate.

Continuitatea întrebărilor şi necesitatea unui răspuns este uşor de observat în perspectivă diacronică – Descartes în spiritul filosofiei greceşti afirmă dualitatea fiinţei umane, filosofia bizantină accentuând importanţa laturii spirituale, iar în acelaşi sens, fenomenologia franceză actuală. De altfel, într-o formă mai mult sau mai puţin evidentă, întrebările în cauză străbat atât arta – tabloul lui Gaugain „De unde venim?Cine suntem?Încotro mergem?” fiind binecunoscut – cât şi literatura, în acest sens fiind relevantă pentru literatura română poemul lui Nichita Stănescu „Cine sunt eu?Care-i locul meu în cosmos?” din volumul „Necuvintele”.
În romanul-eseu Viaţa şi opiniile lui Zacharias Lichter, Matei Călinescu afirmă într-un Elogiu al Întrebării faptul că ‘’acel care întreabă cu adevărat, cu întreaga lui fiinţă, luptă, poate fără să-şi dea seama, pentru triumful întrebării, încearcă să ajungă în locul unde nici un răspuns nu mai este posibil (sau toate sunt posibile) şi unde mintea pluteşte ca într-un mediu firesc în apele grele ale perplexităţii’’, susţinând aşadar faptul că existenţa umană se află sub semnul interogaţiei ca dimensiune ontologică a omului.

Dupa

O privire retrospectivă în istoria filosofiei releva faptul ca discursul filosofic ce vizează fiinţa umană se axează în principal doar asupra unor aspecte considerate importante: dimensiunea politică, gândirea sub aspect formal, dimensiunea etica. În afara acestor teme de discurs, o expunere sistematică asupra sensului omului nu putem găsi în istorie. Se poate afirma că existenţialismul reprezintă totuşi o exemplificare a acestei problematici, constituind un curent filosofic suficient de bine fundamentat ce exploatează la maximum notiunea de sens. Cu toate acestea, există o diferenţă incontestabilă între conceptul de sens şi cel de nonsens, chiar daca la o prima analiză cei doi termeni par a fi similari. În fapt, cele doua concepte sunt dihotomice, iar în cadrul unui discurs filosofic perspectivele de abordare a acestei realităţi sunt diametral opuse: analiza nonsensului implică existenta unui discurs apofatic ce neagă şi anulează ideea de sens, în timp ce discursul despre sens se constituie într-o încercare pozitivă de a gasi acele elemente ce contureaza imaginea omului ca fiinţă ce are un scop bine delimitat. În cazul abordarii negative, se postulează premiza a priori ce susţine nonsensul existenţei, toata expunerea structurându-se în jurul acestei idei, sub forma unei demonstraţii. În cazul abordarii catafatice, analiza se face in sens opus, avand ca punct iniţial descoperirea elementelor ce conturează un posibil sens al omului.

Înţelegerea isihasmului reprezinta o condiţie fundamentală pentru a putea asimila ulterior semnificaţiile theosis-ului, întrucât fără ceea ce presupune isihasmul îndumnezeirea rămâne un simplu concept lipsit de substanţă. Termenul de isihasm provine din grecescul hesychia si semnifica liniste, pace , iar această pace este rezultatul lui hesthai ce semnifică „a sta, a fi aşezat” . Andre Scrima indica in „Despre isihasm” câteva direcţii de interpretare; „Cuvântul indică deci o linişte căreia i se opune neliniştea.(…)Liniştea veritabilă, liniştea în duh este acţiune, nu pasivitate. Şi, astfel fiind, ea se opune neliniştii, care e o stare interioară de angoasă, de dispersie, de instabilitate.(…) «A sta, a fi asezat» trimite la o experienţă a stabilităţii…(…) Liniştea ne cheamă spre un centru, în interior. Ea cere, de aceea. o stare de concentrare, cuvânt-cheie contrarul distracţiei, dispersiei, pentru că cel ce se concentrează trebuie sa se unifice. Liniştea ne poartă spre unitatea în Dumnezeu, iar ea ne livrează pacea, o pace nicidecum flască, ci corelativă unei daruiri de sine, unui efort care este nu încordare plină de nelinişte, ci elan de înaintare spre Dumnezeu înlauntrul unei itineranţe în Duh: în inima ei, unitatea si pacea sunt inseparabile” Fragmentul, dincolo de explicaţia dată termenului de hesthai, redă în toată măreţia lui, paradoxul crestinismului : apropierea de Dumnezeu se înfăptuieşte prin apropierea de sine, iar apropierea de sine are loc tocmai prin renunţarea la sine. “Dăruirea de sine” amintită de Scrima înseamnă tocmai renunţarea la tine ca persoană având voinţa proprie şi concentrarea asupra divinităţii. A renunţa la tine este echivalentul recuperarii sinelui, de aceea posibilitatea angoasei este َََexclusă, înscrierea pe drumul corect ce trebuie urmat de catre fiinţa umană are ca rezultat simplificarea mintii, în consecinţă unificarea acesteia.Ceea ce trebuie amintit in contextul discutiei referitoare la renuntare este faptul ca isihasmul se fundamentează tocmai pe această renunţare, pe contemplarea activă a lui Dumnezeu şi nu are drept obiectiv atingerea stării de theosis. Dacă s-ar avea în vedere theosis-ul ca si scop urmarit de cei ce contemplă, tot ceea ce semnifică renunţarea ar fi anulat, întrucât aceasta s-ar constitui în scop egoist, ar fi pus în prim plan sinele şi nu Dumnezeu. Avem aşadar interpretarea explicită a celor spuse de Isus in Evanghelii: “Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, cu tot cugetul tău, şi cu toata puterea ta.Iată porunca dintâi. Iar a doua porunca este urmatoarea: Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Nu este altă poruncă mai mare decât acestea ” şi “Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v-o dau cum v-o da lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspaimânte.” Acestea sunt etapele pe care omul trebuie sa le parcurgă omul pentru a-şi împlini existenţa sa in lume, etape deşi dificile, mult mai uşor de înţeles decât angoasa ce survine in urma neîndeplinirii poruncilor Lui.

Omul trebuie sa fie esenţialmente crestin, să renunţe la lume atât în înţelesul ei de exterioritate, cât şi în sensul ei de ceea ce e lumesc în alcătuirea lui odată cu caderea lui din perfecţiune. “Trebuie” este interpretat deseori ca o constrângere exterioară aplicată omului în mod arbitrar, la fel ca si sensul notiunii de “poruncă”, făra a se încerca o analiză contextuală a semnificaţiei lor. Acest trebuie si porunca nu sunt manifestări ale unei entităţi ce doreşte să-şi exercite puterea coercitivă asupra omului, ci ele reprezintă necesităţi imanente fiinţei umane, necesităţi ce i-au fost imprimate încă din momentul creaţiei. Omul este creat “după chipul şi asemănarea Logosului”, iar atributele dumnezeirii sunt prezente în el, îl definesc ontologic şi îi imprimă sensul corect al desfaşurării vieţii sale, iar abaterile de la acesta sunt resimţite în mod dureros. Deşi se afirmă astfel explicit faptul că fiinţa umană este în esenţa ei spirit, trupul nu este respins, întrucât “sufletul este chip şi asemănare a Cuvântului nevăzut al lui Dumnezeu [a Logosului, n.n], lucrează psihandric adică sufleteşte-trupeşte în acelaşi timp, după modelul teandric al lui Hristos” Posibilitatea acestei lucrări interioare de tip psihandric este asigurată de întruparea lui Isus, cel prin care ni se revelează posibilitatea coexistenţei naturii divine infinite în interiorul naturii umane.

Nevoia de unificare a minţii este prezentă nu numai in crestinism, ca apanaj exclusiv al său, ci şi in alte religii sau moduri de a trai (filosofarea si meditaţia asupra fiinţei, de exemplu), întrucât aspiraţia către ceva mai mult decât efemeritatea lumii raspunde exigenţei ontologice a omului de a trăi în absolut, dincolo de el. Ceea ce se remarcă a fi specific crestinismului este oferirea unui sens mai înalt spre care să se orienteze mintea contemplativa: théosis-ul – ca „stare de îndumnezeire a omului pătruns de energiile divine” , „opera celui care uneşte interioritatea fiinţei create cu abisul increat al lui Dumnezeu cu Duhul Sfînt” . Théosis-ul înseamnă recuperarea omului prin harul increat al lui Dumnezeu, prin participare la divinitate, nu în sens platonic, ci ca experienţă trăită în absolut. Participare ce nu semnifică „nici viziunea, nici cunoaşterea în sensul lor obişnuit. Atingem aici limitele rostirii umane. Cuvintele nu îşi mai regăsesc sensul decât după ce vor fi acceptat mai întâi să şi-l piardă; pe urmă ele ni se întorc am spune, din altundeva. Grigorie Palama o ştie mai bine ca nimeni altul, el care spune: «…chiar dacă metaforic ea e numită cunoaştere, o asemenea uniune deifiantă e dincolo de orice cunoaştere. Ea nu ţine de domeniul inteligibilului, ea se situează chiar dincolo de non-cunoaştere. Oricare ar fi numele pe care i l-am putea da – viziune, cunoaştere, iluminare – ea nu este nimic din toate acestea.»(Al treilea Tratat din Triada Ultimă)” .

Théosis-ul este şi va rămâne dincolo de cuvinte, singurul mod de a-l înţelege fiind trăirea acestuia, în aceeaşi situaţie aflându-se şi contemplaţia. Încercările de teoretizare ale acestor doua concepte eşuează în mod jalnic, întrucât semnifică realităţi ce aparţin realitaţii fenomenale pure, desemnează însăşi viaţa ca viaţă. Ce s-a realizat până acum a fost doar o expunere a căii prin care se poate ajunge la deificare, atestarea existenţei acestor fenomene şi sistematizarea informaţiilor sub forma unei antropologii a omului ca „animal îndumnezeit”.

Anunțuri

~ de balinferi pe Mai 18, 2009.

8 răspunsuri to “Care-i locul meu în cosmos?- Ciocolată Amăruie”

  1. Iată şi un al doilea text pentru concursul propus de mine. Un text filosofic în cel mai strict sens al cuvântului. Mulţumesc Ciocolată Amăruie .

  2. Balin, nu te-ai gandi sa schimbi culorile blogului si marimea fontului? E foarte greu lizibil, si cand mai dai si cu texte filosofice in cititori, e o adevarata lupta sa te tii de text 🙂 Cu fundal negru si text gri tare greu te citesc. Scuze de off-topic.

  3. Ce mai contează că e off-topic atâta timp cât ai dreptate?! Nu m-am gândit, dar acum, dupa ce mi-ai atras atenţia văd şi eu că e puţin obositor. Pur şi simplu nu mi-a trecut prin cap că nu toţi au ochii şi vederea mea. Voi face schimbarea imediat ce prind puţin timp. Trebuie sa experimentez mai întâi să-mi dau seama de unde şi cum se face. 🙂 Pe cât văd de bine, chiar atât de puţin mă pricep la făcut schimbări din astea.

  4. si eu am aceeasi problema cu ochi,dar pot da un sfat pina se gindesta feri cum sa faca cu culorile,daca aveti mozilla,puteti mari literele marind pagina apasind pe tasta ctrl si pe tasta+,iar cind vreti sao faceti mai mica ,apasati tasta ctrl si pe _,si cu scroll-ul se obtine acelasi efect daca se apasa pe ctrl….

  5. am urmarit si eu evolutia ciocolatei noastre de-a lungul timpului si mi aduc aminte cum ma intreba ea de mica-de unde stii tu ca biblia e adevarata?de unde stii tu ca Isus a existat?uite eu nu pot sa cred asta..

    si acum vad cu bucurie cum a reusit sa isi raspunda singura….a cautat mai intii lumina in scrierile filozofilor pt a descoperi cine e si ce loc are ea in cosmos…si se pare ca l-a gasit tot pe Isus si tot in Biblie….

    felicitari ciocolata fierbinte…

  6. Frumos, trecerea ta dintr-o lume a scepticismului in lumea sperantei,a viselor romantice,in lumea increderii in cel ce poate sa-ti justifice existenta, aceaasta trecere seamana cu revenirea la viata a unei mumii egiptene ce fusese pierduta in desert

  7. tocmai am lansat un concurs de scris pe noul meu blog. e mai mult un experiment .m-ar bucura prezenta ta ca participant

  8. Textul aparţine unei domnisoare care a ales să semneze cu „Ciocolată amăruie”, nu este o scriere a mea. 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: