Transformarea Lui Martin Lake şi alte povestiri, sau mai degrabă Testamentul De Ciocolată, Yaguara şi niste aberaţii

Transformarea lui Martin Lake

La târgul de carte, pe lângă cele cumpărate m-am ales şi cu două cărţi făcute cadou. Una de la celebrul Bebe, cealaltă de la Horia. Cum multă lume a lăudat „Transformarea Lui Martin Lake” , apărută la editura Tritonic în 2006, mi-am zis să citesc şi eu această culegere de povestiri. Fiind vorba de doar patru texte nu pot să numesc cartea antologie, ceea ce sper că nu deranjează pe nimeni. Tot aşa îndrăznesc să sper şi că nimic altceva din spusele mele nu va fi perceput ca fiind supărator, nu am pretenţia de a fi acceptate spusele mele ca adevăruri infailibile şi nici nu doresc nimic altceva decât să-mi exprim părerea sinceră despre ce am citit. Alţii percep lucrurile diferit de mine, dovadă faptul că am citit atâtea cuvinte de laudă încât interesul mi-a fost trezit. Am rămas însă dezamăgit. Din cele patru povestiri două sunt foarte departe de ce aş putea numi eu lectură captivantă sau plăcută.

Înainte de a trece la a vorbi propriu zis despre texte, ţin să-i mulţumesc lui Horia pentru carte spunându-i totodată şi că n-aş vrea să aplice proverbul cu căutatul calului de dar la dinţi în această problemă.

Iar acum despre povestiri. Încep cu cele care nu mi-au plăcut.

Jeff VanderMeer- Transformarea Lui Martin Lake , premiat şi/sau nominalizat , mi s-a părut o povestire cam fără un ceva de transmis. Dacă este cumva fantasy atunci cred că mi-am pierdut eu în totalitate gusturile şi chiar şi simţurile pentru că cel mai fantasy element al nuvelei este tatăl pictorului care aduna insecte pentru a le găti şi mânca. Având însă în vedere faptul că în China se mănâncă nu doar insecte ci chiar şi viermi nu aş zice că acest amănunt este o fantezie.

Ce se întâmplă la modul concret? Avem un oraş divizat de părerea diametral opusă a celor două tabere în privinţa unui artist. Mă rog, aşa ceva am văzut în realitate numai că în locul artistului era Iliescu şi o ţară întreagă s-a divizat în pro şi contra. Mai avem apoi un pictor homosexual. Oau, nemaiîntâlnit, nemaiauzit, nemaipomenit. Extraordinar dom’le! Un artist poponaut, incredibil! Iar pictorul acesta pictează. Nişte chestii nebăgate în seamă. Apoi într-o zi primeşte o invitaţie, crede el, la un bal mascat. Se duce, iar acolo este întâmpinat de trei oameni mascaţi şi aceştia îl obligă să-l ucidă pe artistul crezut de toată lumea mort. Nu prea vrea, dar o face. După care este lăsat liber, se întoarce acasă şi marcat de evenimente pictează câteva tablouri remarcabile. Kaput.

Pentru aşa ceva VanderMeer este nominalizat la premiile British Fantasy, ceea ce pe mine mă şochează, pe bune. Tânărului de numai şaisprezece ani, pe nume Daniel Bucşa, i s-a spus că este un cadavru literar pentru un text care conţinea de zece ori mai mult fantasy chiar dacă din punct de vedere literar nu se exprima întradevăr atât de sofisticat precum o face VanderMeer. Însă acele premii British Fantasy se decernează pentru literatura fantasy şi nu doar pentru exprimări literare.

Sunt tentat chiar să zic că cel care a tradus această nuvelă nu a făcut o treabă bună, însă indiferent cât ar fi fost de slab ca translator tot nu cred că a scos elementele fantasy. Mai degrabă cred că a făcut o treabă extraordinară dar nu şi-a permis să adauge ceea ce lipsea cu desăvârşire.

Am reuşit să termin nuvela cu chiu cu vai, convins că nu voi citi ceva atât de dezamăgitor prea curând. M-am înşelat. Mi-am dat seama de asta după ce am citit povestirea australiancei Bishop, Maldoror în Lumea Largă. Aici nu am reuşit să înţeleg nici măcar ce a vrut scriitoarea să zică, asta în cazul în care a avut ceva de zis deşi ma îndoiesc. Mai degraba accept că a simţit nevoia să scrie dar nu ştia despre ce. Recunosc că toate propoziţiile ei sunt superbe, frazele sunt extraordinare, cum ar fi:

„ Câinii tânjesc după infinit. Am mai spus asta. Căţeaua fără stăpân care adulmecă noaptea prin cimitir se opreşte uneori şi urlă cu tristeţe de neconsolat…” sau „ Ochii mei, lucioşi ca urma unui gasteropod lent , nobili ca stricnina, au dorit solitudinea deşertului” , dar nu se leagă de nici o culoare în ceva inteligibil. Mai mult, crează un haos în care se amestecă trimiterile filosofice la zeul egiptean al Soarelui cu pomenirea uneia dintre cele trei Moire şi cu descrierea unor crime fără însă să existe un scop, o finalitate ori un fir narativ. Am terminat povestirea şi am început-o de la început pentru că nu-mi venea să cred. În primul rând nu găseam povestirea, ceea ce citisem nu credeam că este chiar ce căutam, pentru simplul fapt că o povestire sau o scriere oarecare, chiar şi o banală scrisoare trebuie să aibă ceva de transmis. Acest text mi-a transmis doar faptul că autoarea a auzit de neînduplecata Atropos, de zeul soare Ra, numit uneori şi Aton, pomenit de ea sub numele alternativ de Aten, că face diferenţă între cei doi tâlhari răstigniţi alături de Iisus şi că a auzit şi de Hades. Dar nici cu cea mai mare bunavoinţă nu pot numi acest text o naraţiune ci mai degrabă o înşiruire pur aleatorie de imagini, scene, întâmplări şi păreri. Dacă aş lua clasicii şi aş desprinde din opera fiecăruia câte două-trei propoziţii, le-aş amesteca într-un malaxor virtual şi aş edita-o la un moment oarecare cred că ar rezulta ceva asemănător. O „chestie” în care propoziţiile şi frazele ar fi perfecte dar nu s-ar închega în nimic altceva decât într-o „chestie”. Cred că ar trebui să-i atragă cineva atenţia acestei scriitoare că literatura nu este bucătărie şi că nu este suficient ca toate ingredientele necesare să fie prezente ca într-o ciorbă.

Ori poate nu reuşesc eu să pricep profunzimea mesajului.

Ori poate nu a reuşit s-o priceapă nimeni dar de teama de a nu fi considerat incult, a preferat să laude această varză. Cum am văzut cândva în Danemarca o adunătură de critici lăudând până la Dumnezeu şi o palmă mai sus o bucată de pânză împroşcată cu o grămadă de culori şi o alta complet albă cu un punct negru într-o parte.

Mă întristează faptul că astfel de texte sunt traduse din engleză şi că pentru aşa ceva plăteşte cineva drepturi de autor.

Nu exclud nici posibilitatea ca mie să-mi lipsească simţul artistic, dar dacă asta este arta narativă modernă şi asta este faţa viitoarei literaturi, atunci eu prefer să recitesc Jules Verne sau chiar pe cronicarul Grigore Ureche.

Acum, după ce am scăpat de dezamăgiri hai să vorbesc de cele bune.

Marian Coman şi al său Testament de Ciocolată… asta este o povestire extraordinară întradevăr. Marian are o poveste de spus şi o face într-un fel captivant, interesant, în felul acela care m-a determinat pe mine cu ani în urmă să mă îndrăgostesc de cărţi. Nu vă povestesc nici un cuvânt  despre Testament, citiţi-o şi bucuraţi-vă de  lectură. Citiţ-o şi încercaţi să faceţi o comparaţie între scriitura acestuia şi „capodoperele” celor pomeniţi înainte.

Dacă Marian s-ar fi născut în Anglia, USA ori Australia şi s-ar fi numit Corman atunci cu siguranţă ar fi fost pomenit în literatura mondială printre numele cele mai promiţătoare. Dacă citiţi Testamentul De Ciocolată îmi veţi da dreptate.

Cealaltă povestire care mi-a plăcut este Yaguara a Nicolei Grifith. Aş zice chiar că este cea mai bună povestire din culegere. Naraţiunea curge ca de la sine, translaţia din real în fantastic se face treptat, uşor, firesc. Aşa cum cresc copii în jurul nostru, ne pomenim cu ei ajunşi adulţi fără să ştim exact când au ajuns aşa. Cam aşa creşte şi naraţiunea din Yaguara către un final care ne lasă în minte existenţa unei femei transformată în zeiţă. În povestea asta se simte nu doar priceperea ci chiar şi acea artă a scrisului care poate transforma un text bun într-unul genial. Felul în care prin cuvinte simple reuşeşte să ne transmisă senzaţia de ameninţare nedefinită , de sălbăticie şi de forţă primordială existente în mijlocul unei jungle sau în apropierea unor ruine a căror destinaţie iniţială încă nu si-a găsit explicaţie, nu doar că fascinează ci chiar are un efect aprope halucinant. Proza devine asemeni unui cântec, pe lângă sensul strict al cuvintelor, ca întreg reuşeşte să transmită şi o stare sufletescă.

Aşa că recomand această carte pentru povestirile lui Marian Coman şi al Nicolei Grifith. Ei doi reuşesc să răscumpere dezamăgirea produsă de VanderMeer şi Bishop.

Anunțuri

~ de balinferi pe Iulie 6, 2009.

13 Răspunsuri to “Transformarea Lui Martin Lake şi alte povestiri, sau mai degrabă Testamentul De Ciocolată, Yaguara şi niste aberaţii”

  1. la mine a fost pe dos. povestirea nicolei grifith nu mi-a spus nimic, da’ nimic, am tot incercat sa inteleg de ce o lauda lumea si nu mi-a iesit. nuvela lui vandermeer intr-adevar e ciudatica, dar in context (city of saints and madmen) ‘arata’ mult mai bine, desi nu e nici pe departe preferata mea din volumul respectiv. la maldoror m-am declarat ignoranta (n-am citit originalul – http://en.wikipedia.org/wiki/Les_Chants_de_Maldoror – si probabil n-o sa o fac vreodata).

    cati oameni, atatea gusturi…

  2. […] BALINFERI: Transformarea Lui Martin Lake şi alte povestiri, sau mai degrabă Testamentul De Ciocolată, Yaguar… […]

  3. @feri: multumesc pentru lectura si pareri. cit despre ce ti-a placut si ce nu… la urma urmei e o chestiune de gusturi. mie mi-au placut (mult!) toate povestile de-aici (ca altfel nu le-as fi inclus aici, nu?), fiecare dintre ele din alte motive.

  4. Adevărat Ursule, se reduce tot la gusturi şi păreri. Cea mai bună dovadă în acest sens este cartea unu rus ( nu zic nici cine, nici ce carte pentru a nu stârni spiritele) pe care unii o consideră cartea lor de căpătâi iar eu nici măcar nu am putut-o citi. Aşa că fiecare carte îşi are proprii cititori şi după cum este şi firesc nici una nu va fi pe placul tuturor. Dovadă este şi Jen ( Sărut mâna pentru vizită şi comentariu) căreia i-a plăcut ce nu m-a atins pe mine şi invers.

  5. stiu si eu cartea unui rus dupa care toata lumea e innebunita si care pe mine nu m-a prins deloc-deloc… nu stiu daca e acelasi rus si aceeasi carte, dar ar fi fost plictisitor daca ne-ar placea tuturor aceleasi lucruri.

  6. Aleluia, sunt perfect de acord cu tine, doar ca daca o spuneam eu eram linsata 😀 Dar cel mai mult tot Marian mi-a placut.

  7. @oana: ce te face sa crezi ca meriti un tratament ce te face sa crezi ca meriti un tratament special? varianta: crezi ca feri n-o sa fie linsat? 🙂

  8. Dragă Oana, Ursule, spre bucuria generală a celor care urăsc şovinismul şi ungurii…vă anunţ că eu mă linşez singur. Şi-mi fac Mata Hari, sau Hara Kiri, sau amândouă. Până îmi amintesc care-i una, care-i alta.

  9. mata hari vreau si eu 🙂

  10. Dacă află nevastă-ta vei fi şi tu linşat! 🙂

  11. […] Fantasy & Science – Fiction”, antologia realizata de Horia si Michael, iar DINCOACE o cronica la “Transformarea lui Martin Lake si alte […]

  12. […] “Millennium. Fantasy & Science – Fiction”, antologia realizata de Horia si Michael, iar DINCOACE o cronica la “Transformarea lui Martin Lake si alte povestiri” Cam asta-i. Cind o sa am timp, o […]

  13. […] Suzanne Collins- Jocurile Foamei Stephen King- Duma Key Millenium Science-Fiction & Fantasy Transformarea Lui Martin Lake şi alte povestiri George R. R. Martin- Iureşul Săbiilor Liviu Radu- Povestiri Fantastice Kasztovsky Bela- Grin […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: