Articularea trecutului meu

Lui Vlad Puescu şi Silviu Toma, doi oameni excepţionali a căror activitate mi-a adus multe bucurii.

Philip K. Dick- Timpul Dezarticulat

Eram în 1994, aveam douăzeci şi unu de ani în spate şi mă aştepta lumea largă cu braţele întinse. Atât eram de tânăr încât deseori mi se pare că acea vârstă nici n-am avut-o ci am visat-o doar într-o târzie noapte de toamnă, când frunze veştede se despart de ram şi insistent, cu fantomatice degete ale iubirilor de cândva vin să-mi bată în geam. Au trecut deja prea mulţi ani peste mine, ochii mi-au văzut prea multe şi fără să ştiu măcar când m-am trezit bătrân în gânduri. Doar inima visează încă mari iubiri şi flori şi vară…

Simţeam cum sângele-mi clocoteşte, în urechi îmi sunau ecouri ale unor chemări încă nerostite, spre alte meleaguri, alte ţărmuri, alte vise, alte feţe. Iar eu stăteam cu valiza făcută pe un vechi peron de gară şi aşteptam să vină trenul. În buzunar aveam o poză, biletul şi ordinul de încorporare. ..

Cu fata din poză nu mai aveam nimic, s-a terminat totul cu patru luni înainte, atunci când părinţii i-au interzis să mă mai întâlnească, atunci când ea ascultând de ei m-a minţit. Dar poza ei continuam s-o port la mine şi s-o privesc când nimeni nu mă vedea. Am iubit fata aia cum n-am mai iubit pe nimeni nici înainte şi nici după, dar nu a fost să fie… Atunci când ne întâlneam întâmplător pe ea o apuca plânsul iar eu treceam absent mai departe. Plângeam şi eu, recunosc. Vroiam s-o uit, mi-am găsit altă prietenă, apoi încă una şi chiar şi o a treia dar degeaba. Până şi la gară au vrut să vină cu mine toate trei dar am refuzat, preferam să stau singur pe peron şi să mă gândesc la ea. Da, aveam o presimţire şi nu m-am înşelat. Chiar înainte de a veni trenul, din mulţime s-a desprins o fată cunoscută, s-a oprit stingher în faţa mea şi mi-a întins o carte. Plângea şi atunci dar de iertat tot n-am fost dispus s-o iert. I-am zis că toate cărţile se cuvin a fi date cu dedicaţie şi i-am dat-o înapoi iar ea mi-a scris două cuvinte pe prima pagină, s-a iscălit şi mi-a lăsat şi amprenta a patru lacrimi picate între rânduri. I-am mulţumit, m-am urcat în tren şi am plecat de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. Ar fi trebuit s-o iau în braţe, s-o sărut, să-i spun că şi eu o iubesc dar aveam un nod în gât şi o enormă încăpăţânare în suflet. M-a durut s-o las plângând în gară dar nici dacă aş fi crăpat n-aş fi putut s-o iert şi ea ştia. Am plâns în tren privind cele două cuvinte şi mi-am zis că am un an s-o uit.

Aveam parte zilnic de acelaşi program idiot început la cinci dimineaţă cu înviorare şi continuat cu instrucţie imedit ce am servit un minuscul mic-dejun. Drept prânz eram serviţi cu o zeamă dubioasă în care pluteau castraveţi muraţi fierţi în compania unor gâlme de provenienţă necunoscută şi cu toate că această fiertură se numea ciorbă mie îmi amintea de lături. În orice caz, cu ce hrănea bunicul porcii, arăta mai bine. Cina măcar avea consistenţă. Aceea a unei pietre deoarece ni se dădeau „pesmeţi”, nişte chestii atât de tari încât puteam bate cuie cu ele.

Ascultam ordine date de un fruntaş chemat la arme de undeva de prin meleagurile Moldovei, un băiat bun dealtfel dar nu ca fruntaş. Zootehnia i s-ar fi potrivit mai bine. Caporalul în schimb era băiat capabil, întrunea toate calităţile pentru a ajunge cândva sergent, nu de alta dar cu cele opt clase absolvite avea cu exact şase ani mai multă şcoală decât sergentul, un ţigan de prin Craiova. După cum se ştie, natura are tendinţe compensatorii, astfel orbii încep să audă mai bine, surzii să vadă mai bine şi aşa mai departe. Regula se aplica şi la gradaţii noştri, aceştia cu cât aveau mai puţină şcoală cu atât erau mai nespălaţi, cu cât erau mai inculţi cu atât erau mai a dracului şi cu cât erau mai tâmpiţi cu atât se credeau mai campioni de inteligenţă. Motiv foarte bun pentru mine să-i provoc şi să-l fac pe căpitanul nostru să râdă cu gura până la urechi.

După o lună de armată am ajuns fruntaş, atât eu cât şi Sorin, un tip de prin Oradea. Eram cei doi enervanţi din pluton, antipatici până la Dumnezeu şi o palmă mai sus pe motiv că aveam liceul. Minunea a ţinut însă doar două zile, apoi ni s-au luat gradele. Mie pentru trimiterea la stomatolog ce i-am făcut-o sergentului când mi-a zis bozgor, lui Sorin pentru un şut dat în uşă. Bine, e adevărat că uşa în cauză a fost tocmai cea de la cabina de veceu, e adevărat şi că a ştiut el foarte bine că în spatele uşi, aplecat cu capul în faţă, se găseşte acelaşi sergent, dar pentru atâta lucru n-ar fi trebuit să-i ia şi lui gradele. Oricum, ce mai conta pe lângă dinţii scoşi un nas rupt?

Nu am regretat noi nici o clipă macaroanele luate, dar ne-a cam părut rău că nici de învoire şi nici de permisie nu puteam avea parte deşi am depus jurământul. Aşa că ne-am pus în cap să reparăm ce am stricat. Zis şi făcut, la tragere Sorin a făcut 28 de puncte din 30 posibile iar eu am făcut 29. Generalul ne-a lăudat, ne-a felicitat şi ne-a întrebat dacă vrem sa facem parte din plutonul care participă la concursul de tras cu arma pe timp de noapte. Normal că am vrut, mai ales când ne-a promis şi că ne face direct caporali dacă nimerim măcar de trei ori ţinta din şapte încercări. Am şi făcut-o. Sorin a doborât şase ţinte, eu le-am culcat pe toate. Aşa că am fost şi caporal. Din păcate tot numai două zile. Ni s-au luat gradele din cauza valizelor. Da, a valizelor, ce vă miraţi? La un control, lui Sorin, i-au găsit în valiză sticla de doi litri de pălincă de Bihor. Mie nu mi-au găsit nimic dar s-a întâmplat un accident…Aveam o carte la mine, una singură. Nu era însă una oarecare ci tocmai Timpul Dezarticulat a lui Philp K. Dick, unul dintre autorii mei preferaţi. Nu doar că era un sefeu din colecţia Nautilus, colecţie pe care încă de pe atunci, din 1994, mi-am propus s-o am pe de-a întregul ( o şi am) ci era şi citită doar pe jumătate. Să nu mai zic de faptul că pe prima pagină, în compania a patru lacrimi uscate stăteau două cuvinte…Cred că asta explică suficient de ce m-am enervat şi mi-am pierdut cumpătul când acelaşi sergent, cu dinţii şi nasul reparate, mi-a rupt cartea în două. Înainte de a sta să mă gândesc dacă e bine sau nu ce fac i-am făcut valiza guler. Adică mai degrabă căciulă că numai o parte s-a spart. Fiind însă din placaj, acesta când a cedat i-a făcut o zgârietură de a avut nevoie de copci, altfel i se vedeau dinţii chiar dacă ţinea gura închisă.

După asta degeaba ne-am străduit noi să obţinem alte grade, am plecat din Bucureşti tot ca simpli soldaţi atunci când s-a terminat instrucţia şi am fost repartizaţi pe obiective. Amândoi am fost direcţionaţi către Cernavodă, la ecluză. Acolo unde este şi podul acela mixt pe care îl traversaţi de câte ori mergeţi la mare. Am fost duşi la gară cu maşina ca nu cumva să facem măgării prin Bucureşti, ne-au şi îmbarcat într-un personal care după cum arăta cred că circulase pe acel traseu şi pe vremea războiului. Până să se umple trenul cu soldaţi, noi, profitând de o clipă de neatenţie a comandantului, am coborât din tren. Ne-am dus fuga la primul chioşc şi ne-am cumpărat ceva de băut ( o sticlă de vodcă). De la o tarabă am cumpărat Vânătorul de Recompense(numărul 1), al aceluiaşi Philip K. Dick. Aşa am ajuns noi la Cernavodă, la Ecluză, înarmaţi cu două cărţi şi o sticlă de vodcă.

Primele săptămâni nu am avut deloc timp să citim, trebuia să învăţăm Uzul de Armă şi Regulamentul de Gardă. După două zile deja le ştiam dar degeaba, ne-au ţinut şi pe noi în camera de protocol încă două săptămâni, până au învăţat şi ceilalţi. Apoi am intrat în gardă.

Primele zile ne-a plăcut cu toate că ne obişnuiam greu cu dormitul în reprize. Băgam gardă patru cu patru, asta însemnând patru ore de post, patru de veghe şi patru de somn. Era obositor, dar măcar eram lăsaţi în pace, zilnic opt ore le petreceam doar cu gândurile noastre. După o lună deja ne-a ajuns de gardă. Cunoşteam toate posturile până la cel mai mic amănunt, fiecare pietricică de pe jos, fiecare fisură a asfaltului, fiecare pată de rugină de pe balustradă. Nu se întâmpla nimic, niciodată. Nu aveam voie să facem nimic, soldatul, cât timp este în post, trebuie doar să observe. Nu citeşte, nu scrie, nu doarme, nu se joacă, nu cântă, nu se aşează, nu se reazămă şi nu vorbeşte cu nimeni. Nu face nimic, atât de nimic încât mă mir că nu au interzis şi respiratul. Doar observă dom’le, numai că de la un timp n-ai ce observa, bat-o vina observaţie. Atunci când zilnic te uiţi la acelaşi lucru de la un timp nu-l mai vezi. Observi dacă ceva se schimbă, dacă mai apare o zgârietură pe vopseaua gheretei, dacă se mai scorojeşte într-un loc vopseaua de pe balustradă, dacă trage cineva un picior unei pietre şi o mută mai încolo, dacă vine o vrăbiuţă şi lasă un găinaţ. Dar nu poţi să observi ceea ce vezi zilnic. Aşa se naşte plictiseala, apoi nebunia. O vreme porţi discuţii în gând. Apoi te enervezi pe prostul care te tot contrazice şi nu vrei să mai vorbeşti cu el. După care vă împăcaţi doar locuiţi împreună, în acelaşi cap. Mai trec câteva zile şi începi să-ţi aduci aminte tot felul de prostii de dinainte de armată şi te sperii când te auzi râzând în hohote. Ori când îţi vine să plângi de cât de mult regreţi ceva. Îţi aduci aminte de puştoaica îndrăgostită de tine, aia care a vrut să se sinucidă pentru că i-ai dat papucii. Şi-ţi pare rău că ai rănit-o. Dar ce puteai să faci? Avea doar 14 ani, era virgină… Ce dacă purta deja numărul patru la sutien? La anii ăia tot copil era. Dar arăta bine dom’le. Avea un funduleţ obraznic şi flori roşii i se aprindeau în obraji când o prindeai de sâni. Ea zicea să nu te opreşti, dar tu mereu îţi aminteai că are doar paisprezece ani…

Urmează apoi stadiul când pici în cealaltă latură şi-ţi vine să te iei la pumni de unul singur pe motiv că i-ai dat papucii în loc să-i fi dat… altceva. Dar nu te opreşti nici aici, îţi zici că ai fost băiat de treabă. Începi chiar să te admiri şi să te feliciţi. Până îţi aminteşti de Alina. Da, blonda aia creaţă, înaltă, cu picioare până în gât. Îţi vine să te dai singur cu capul de balustrada de fier ori de stâlpii de susţinere a podului, dar eşti în post şi nu ai voie. Cu toate că eşti un prost şi jumătate. Ce dacă era cea mai bună prietenă a prietenei tale? Crezi că ei i-a păsat de asta? Tâmpitule! Te cheamă fata acasă la ea, la o cafea, în ziua în care prietena ta e plecată din oraş. Tu, de dobitoc ce eşti, te gândeşti că vrea să se asigure că nu-i înşeli prietena… Apoi se scuză, te lasă singur zece minute, doar cât îi ia să facă un duş pentru a ieşi în oraş cu tine. Dar când se întoarce nu-i îmbrăcată de oraş. De fapt nu-i îmbrăcată pentru nimic decât eventual pentru sex. Iar tu stai gură cască şi-i priveşti dotările, blocat de surpriză în fotoliu. îţi arată tot ce are şi te mai şi întreabă dacă îţi place ce vezi. Iar tu, tâmpit, idiot, cretin şi prost cât alţii zece, te iei şi te duci. Ia zi fraiere că ai fost băiat bun şi atunci! Eşti varză măi. Fata aia a rămas convinsă că eşti impotent. Sau homo. Şi mă enervezi de nu te mai pot suporta. Luate-ar dracu, dacă în loc să pleci o culcai pe spate acum aveai măcar de ce să-ţi aminteşti. Nu, tu dobitoc, atunci te-ai abţinut eroic. Dar în schimb cu Raluca n-ai putut sta setat pe cuminte cu toate că ştiai că-i măritată. Chiar mai mult, ai fost îndeajuns de prost şi de încăpăţânat încât să laşi o fată să plângă după tine într-o gară. Scoţi poza ei din portofel, o săruţi şi-i zici „Adio” ştiind că ai pierdut-o pe veci.

Iar la acest gând te enervezi de-ţi pierzi controlul, dai jos arma de pe umăr, o arunci printre buruieni şi pleci hotărât să sari în canal. Dar vine schimbul şi scapi. Eşti eliberat. Arma ai aruncat-o, ai depăşit perimetrul, erai la cinci metri dincolo de limita de patrulare şi pentru asta primeşti cinci zile de arest. Dar scapi uşor cu atât, altfel făceai ca bâlbâitul de Mi-mihai care a tras cu arma de plictiseală.

La veghe joci table cu plutonierul. Mereu la pariu, fiecare partidă costă un pachet de ţigări. Dar tu ai noroc, câştigi mereu şi ai deja două cartuşe de Camel în valiză. Le păzeşti cu grijă pentru că într-o zi se va prinde şi plutonierul că zarurile-s măsluite. Dar lui Sorin nu-i pasă, el schimbă un cartuş de Marlboro pe o sticlă de coniac, cu un angajat de pe ecluză, şi ascunde sticla în buruieni, în apropierea postului său. Nu ţi-a zis el nimic dar tu ai observat. Nebunia are şi laturi bune, ai devenit suspicios, îi bănuieşti pe ceilalţi de fel de fel de lucruri şi-i urmăreşti căutând noi detalii, noi dovezi. Nu ştie nimeni si nu ştii nici tu pentru ce. Dar pândeşti, eşti atent. Aşa observi tranzacţia făcută de Sorin. Îţi dai seama că omul, prietenul tău, singurul tău prieten de o bună bucată de vreme, se pregăteşte să facă o prostie care l-ar putea costa câţiva ani din viaţă, dacă nu chiar toţi.

Nebun, ţăcănit bine la cap, cum am ajuns, am reuşit totuşi să mă adun. Mi-am dat seama că degeaba aş încerca să vorbesc cu Sorin pentru că ar nega vehement intenţia sa de a bea în post, aşa că nici n-am încercat să-l conving de nimic. M-am strecurat afară din corpul de gardă, am sărit gardul în spatele centralei, am traversat podul cu acordul santinelei şi am căutat prin buruieni până am găsit sticla. Am luat-o cu mine şi am pus în locul ei cartea. Singura mea carte, Timpul Dezarticulat, aşa rupt în două cum era, cu cele două cuvinte şi cu lacrimile ei.

Asta a avut efect. Sorin şi-a băgat minţile în cap. După ce am ieşit din post m-a întrebat ce am făcut cu coniacul aşa că am recunoscut tot. Mi-a mulţumit, apoi a dat sticla lui nea Costel, bătrânul de la centrală, cerându-i în schimb să ne aducă o carte. Ceva sefe. Bătrânul nu a găsit altceva decât numărur 505 din Anticipaţia, dar ne-am bucurat şi de asta.

Au urmat apoi şase luni în care noi am încălcat grav şi în mod repetat Regulamentul de Gardă. Aveam cărţile ascunse în post şi citeam. Ziua nu riscam să fim văzuţi dar cele patru ore ale postului pe timp de noapte le petreceam cu cărţile. Când terminam o carte făceam schimb. Dacă celălalt nu termina la timp luam revista. Am citit de zeci de ori atât Vânătorul de Recompense cât şi Timpul Dezarticulat. Revista s-a făcut ferfeniţă, cărţile au rămas fără coperţi, chiar şi paginile au început să se împrăştie, dar noi am continuat să le citim. Iar şi iar. Ne agăţam de ele ca omul care se îneacă de ultimul fir de paie. Chiar dacă ambele cărţi vorbesc de un soi de nebunie, de o denaturare a realului, noi reuşeam cu ele să evităm ţăcăneala ce pândea pe după colţuri în lungile nopţi de gardă. Am citit cărţile alea la lumina slabă a becurilor de pe ecluză, le-am citit la lumina Lunii când eram în post la capetele podului şi le-am citit în final şi în beznă absolută. De atâta citit ochii nu trebuiau să mai vadă litere şi cuvinte, era suficient să răsfoim cartea şi mintea ne spunea iar povestea.

Deabia în ultima lună de armată, întruna din zilele mele libere, m-am gândit să-i ofer lui Sorin şi altceva de citit. M-am apucat şi pornind pe baza întâmplărilor bizare trăite de noi prin post sau povestite de ceilalţi soldaţi, în orele de veghe am scris o povestire. A fost prima versiune, una brută, lipsită de orice valoare literară exceptând însuşi firul narativ, a povestirii „Să nu te temi”, cea pe care am rescris-o şi am trimis-o lui Haulică la Nautilus. Lui Sorin i-a plăcut foarte mult, cred că mai mult din cauză că nu existau alternative. În orice caz, atunci când a trecut anul şi a venit ziua trecerii noastre în rezervă, mi-a cerut să păstreze el povestirea, ca amintire.

Eu am luat cu mine Timpul dezarticulat şi revista ferfeniţită pentru a avea şi eu o amintire din vremea când timpul din jurul meu s-a dilatat, s-a degradat , s-a dezarticulat ori s-a întins leneş ca un uriaş şarpe plecat în căutarea unor victime. Iar când am coborât din tren în oraşul tinereţii mele, pe acelaşi vechi peron stătea aceaşi fată înlăcrimată. M-am oprit în faţa ei fără să spun nimic. A tăcut şi ea un timp şi doar mă privea, apoi a întrebat dacă mai am cartea. I-am dat-o şi ea pe ultima pagină mi-a scris o completare, doar atât că mă va iubi mereu. I-am mulţumit din nou şi am plecat lăsând-o iar plângând. Nici în armată n-am învăţat să iert minciuna…

Timpul dezarticulat, exemplarul nou, stă cuminte în raft. Vecini îi sunt Ambuscadă pe Ornella şi Iniţiatul. E doar o carte dintr-o colecţie, nu iasă cu nimic în evidenţă, dar mie îmi aminteşte mereu că undeva în debara, într-o cutie de carton, în compania unor scrisori îngălbenite de vreme şi a unei piese de şah şlefuită din calcar, este şi un exemplar rupt în două, cu pagini pătate şi împrăştiate, ca amintire a celui mai lung an din viaţă. O carte ce are undeva între pagini o poză veche, galbenă, a unei fete pe care o mai văd uneori în gândurile mele cum stă plângând pe un peron vechi de gară.

Mi-am amintit de toate astea la îndemnul lui Silviu Toma de aici :Un concurs al amintirilor

Anunțuri

~ de balinferi pe Septembrie 4, 2009.

25 Răspunsuri to “Articularea trecutului meu”

  1. Foarte frumoasă poveste! Mă bucur că mi l-ai prezentat pe „strămoşul tău de la 21 de ani”! 🙂

  2. Poate voi avea odată onoarea de a-ţi prezenta, dragă Vero, urmaşul din zilele noastre al acelui strămoş. 🙂

  3. Să sperăm că vom fi sănătoşi şi că se va ivi şi această ocazie 🙂

  4. Nu stiu daca Vlad a facut armata dar sunt sigur ca l-ai dat gata! 🙂 Pe mine unul chiar ca m-ai uimit! Ia tu primul loc, da’ macar lasa sa am o sansa la cele cinci carti! 😀

  5. :)) Mă bucur dacă ţi-a plăcut amintirea mea despre o carte, şansele la primul loc depind însă de gusturile juriului. S-ar putea ca ei să nu fi făcut armata şi să-şi piardă răbdarea înainte de a citi măcar tot. 🙂 Aşa că :Să câştige cel mai bun şi mai apreciat.

  6. @voicunike: Nu e nevoie sa fi facut armata ca sa te dea gata! 😀

  7. @ Vero Eu, în măsura în care stăpânesc limba asta învăţată 🙂 , am încercat să redau astfel lucrurile încât să fie percepute şi de cei care nu au făcut armata ca şi cum ar fi fost acolo şi ar fi citit alături de mine la nesfărşit acele cărţi. Dacă am reuşit să te fac pe tine să simţi, deşi sunt (aproape) convins ca n-ai făcut armata…înseamnă că am reuşit. Iar faptul că vă place ce citiţi la mine pe blog este deja un premiu şi un motiv de bucurie pentru mine. Sărut mâna!

  8. Ei, ceva armată am făcut, aşa cum făceau fetele pe vremuri, în timpul facultăţii – şase ore (parcă) pe săptămînă şi vreo trei săptămâni vara, tot vreo şase ore pe zi, dar fără a pleca de acasă, fără a sta într-o cazarmă… Ceea ce ai descris tu aici e cu totul şi cu totul altceva…

  9. Am intuit bine când am pus şi acel aproape în paranteză. :))

    Dragă Vero, din păcate acum sunt într-o mică criză de timp, sper însă că va trece curând şi voi putea scrie câteva povestiri despre ce am trait în armată, nu de alta dar atunci când le-am povestit în public, la ultima întâlnire de la Chitila (acasă la Marian Truţă), auditoriul ( şi în mod deosebit Cristi Lăzărescu) mi-au spus că ar merita puse pe hârtie aşa cum le-am trăit. Iar eu nu-mi permit sa mă îndoiesc de spusele lor. Aşa că până la urma vei mai avea ocazia să citeşti despre cum era armata, văzută din interiorul cazărmii.

  10. stramosul asta de la 21 de ani il cunosc eu de pe neogen,si chiar imi era dor de el…..si pe mine m-ar interesa ce a devenit,astept urmarea….sper ca nu o vei scrie doar cind se va face un alt concurs la nemira….lol….in care sa povesteasca fiecare cum l-a schimbat sf-ul…..
    sper ca te-ai impacat definitiv cu cel care te contrazicea si cu care locuiai in cap…..wink

  11. uneori ne mai certăm dar până la urmă trebuie să-l tolerez…

  12. 🙂 Am citit dintr-o suflare povestea. M-a facut sa imi aduc aminte de vremuri frumoase.

    Nu am facut armata, dar povestea mi-a ajuns la suflet.

  13. Hehe, nu am facut armata (prima generatie pentru care nu a mai fost obligatorie), desi am fost recrutat. A fost suficienta experienta aia (200 de baieti in fundul gol in sir indian fata cu 3 doctorite) ca sa intuiesc cam in ce fel armata „te face om”.
    Faina povestea, mini-biografie istorico-erotico-literara 🙂

  14. Hmmm, până şi acolo tu ai nimerit partea distractivă? :))
    Eu, cum sunt ghinionist de felul meu, am avut o experienţă aiurea până şi la recrutare, atunci când am defilat în pielea goală. Am avut parte de doi medici şi o singură doctoriţă iar asta din întreaga haită de tineri striperi m-a nimerit tocmai pe mine pentru o analiză amănunţită. Încearcă să-ţi faci o imagine: stăteam în poziţia de drepţi iar asta făcea cu bilele mele de ziceai că-s din acelea chinezeşti, cei doi doctori zâmbeau pe sub mustaţă stând la masă iar în spate aveam 20 de indivizi care râdeau cu gura până la urechi în timp ce eu aveam culoarea drapelului PCR. Cred totuşi că-mi lipsea secera şi ciocanul…Toate astea numai pentru ca m-a auzit când am zis că-i păcat că nu sunt şi fete recrutate printre noi.

    Mă bucur că ţi-a plăcut.

  15. @ Marius Bucură-te că poţi cunoaşte armata astfel. Din interior era mai nasolment.

  16. @balinferi: Mă întreb pe cine ai fi secerat mai întâi dacă drapelul PCR ar fi fost prevăzut cu toate ingredientele din dotare 😈

  17. @Vero Cred că pe mine însumi pentru deosebitul talent de a debita câte o aiureală în cele mai alese momente.

  18. Eu am avut in ladita de armata Almanahul Anticipatia. Nasol de tot a fost cand am rupt prima pagina si i-am plantat fotografia lui Ceausescu in pisoar…
    Cat despre armata, cum spunea un ofiter intreg de la unitatea la care am facut serviciul militar, „Unde se termina logica, incepe armata.”.

  19. @ Adi, eu aş zice chiar mai mult: „unde se termină raţiunea…

  20. Cam tirziu ai facut armata Feri!!!!!! Bine ca Nemira era pe val! 😀

  21. Eu credeam ca l-am facut la timp, tocmai la cel mai aiurea timp posibil! Prostia mostenita din comunism inca traia viu in amintirea subofiterilor si a ofiterilor, la asta s-a adaugat si libertatea prost inteleasa si a iesit o tampenie fara margini. Mie imi venea s-o iau razna de cate ori ma gandeam ca noi pazim de zor un pod feroviar pentru a nu fi cumva aruncat in aer de „rauvoitori” pe cand la nici un kilometru de noi era un alt pod, total nepazit. Dar asa erau rauvoitorii aia dom’le, prosti gramada, asa ca s-ar fi inghesuit sa atenteze la podul pazit, nici intr-un caz nu la celalalt.

  22. …am citit si eu, întâmplător, un fragment. si mă întreb: oare de ce e obligatoriu să scrie toţi analfabeţii? şi atât de mult, şi atât de stupid!
    dar nu pot spune că nu m-a amuzat să aflu, după ce ne-ai povestit cât de proşti sun fruntaşii, te-au făcut şi pe tine. Ţi-ai meritat tresele, chiar şi pentru două zile!

  23. Mulţumesc Mihai că deşi sunt analfabet, părerea ta, totuşi ai citit. Bănuiesc că efortul depus a fost enorm, aşa că aş vrea să te răsplătesc. Ştiu că unui om, pardon, pitecantrop, îi vine mai uşor să dea cu târnăcopul sau sapa decât să citească, aşa că primeşte sincere mele condoleanţe. Te rog să-mi ierţi neobrăzarea de a-mi fi permis să scriu ce şi cât şi cum vreau pe blog-ul meu personal, dar mai ales scuză-ma că te-am obligat să mă vizitezi. Sau nu am făcut-o ci te-ai trezit doar tu, aşa ca Vodă’n lobodă, taman la mine pe blog şi aşa te-ai gândit să-ţi manifeşti dezorientarea? Fugi şi ia-ţi pastiluţele.

  24. […] concurs, dar, din ce-am citit, mi-au plăcut foarte mult şi cel mai mult istorisirile semnate de Balin Feri şi de Adinab – motiv pentru care m-am bucurat când i-am descoperit pe amândoi pe lista […]

  25. […] Balin Feri […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: