O povestire …prea lungă

După cum anunţau cei de la Revista Scriitorului în urmă cu ceva vreme, publică lunar povestiri scurte. Un concurs premiat lunar cu o sută de euro. Tentant, în pimul rând pentru competiţie, dar nici suma pusă în joc nu este ignorabilă. Aşa că… le-am trimis şi eu un text. Dar, după cum am şi menţionat într-un comentariu ( unii mi-au dat dreptate ), fiecare povestire necesită un anumit număr de pagini, cerinţa de maxim şase pagini este deconcentrantă şi cam imposibil de atins altfel- cel puţin din partea mea- decât din noroc sau intervenind în mod nefavorabil asupra textului. Asta însemnând să scriu povestirea apoi să tai până ajung la şase pagini… ceea ce nu fac. Povestiril mele sunt cum sunt, eu povestesc pentru că simt nevoia să scriu. Nu simt neaparat şi nevoia să câştig concursuri. :))

Mă rog, după cum am scris şi pe Revista scriitorului, la comentarii, în cazul în care povestirea mea va trece neobservată, o voi publica pe propriul meu blog. Nu vreau să demonstrez nimănui nimic, dacă la aşa ceva v-aţi gândit. Doar am scris o povestire şi am scris-o pentru a fi citită. Nu ştiu ( nu am primit răspuns în nici un fel) dacă cei de la Revista Scriitorului au citit povestirea, nu ştiu nici dacă le-a plăcut sau ba, cum nu ştiu nici dacă a participat măcar la concurs ori a fost exclusă pe motiv că nu se încadra în cele şase pagini, dar sincer nici nu-mi pasă prea mult. Dar după cum am spus… o public aici. Citiţi-o dacă aveţi răbdare. Dacă nu reuşiţi să ajungeţi până la final…atunci întradevăr nu merită luată în seamă. :)) Lectură plăcută!- sper eu.


Moarte Uşoară, Mihai


Mă cheamă Mihai. Negru Mihai. Numele mi-a fost dat de cel care m-a găsit abandonat pe treptele bisericii, pe când aveam cam 6 luni, poate ceva mai mult, poate ceva mai puţin. Cel care m-a găsit, un dulgher oarecare, se numea Mihai şi mi-a lipit numele considerând probabil că este cel mai potrivit nume pentru un băiat. Nici Negru nu mi-e adevăratul nume, dar cum cel care m-a lăsat pe trepte nu s-a sinchisit să lase şi un bileţel, acelaşi dulgher m-a botezat după primul lucru care i-a trecut prin cap, numele bisericii. Nu ştiu cum am ajuns în lumea asta, că m-a născut întradevăr o femeie parcă nu-mi prea vine a crede pentru că mamele de regulă îşi protejează copii, nu-i abandonează ca pe haine vechi. Aşa că sunt Negru Mihai, fiul Bisericii Negre. Într-un fel chiar mi se potriveşte numele pentru că nu sunt tocmai blond la păr, nici pielea nu mi-e albă şi unii ar spune că până şi sufletul mi-e tuciuriu. Aşa o fi, eu nu ştiu. Tot ce ştiu este că am venit pe lume neajutorat, nu aveam nimic, nici măcar un nume şi tot ce am devenit se datorează lumii. Vouă.

Am fost dus la un centru, apoi la un altul şi timp de 7 ani am fost dat din mână în mână ca o sticlă între beţivi. Câteva luni pe aici, câteva luni pe dincolo, oameni aici, oameni şi dincolo. Printre ei am descoperit timpuriu că cei ca mine vor lua mereu mai multă bătaie decât mâncare. Totuşi nu din cauza bătăilor am fugit de sub protecţia oferită atât de binevoitor de stat, astea rar deveneau atât de intense încât să păstrez urmele mai mult de 2-3 zile, am fugit din cauza unui asistent, unul de 23 de ani, mare cât un tanc şi cu un şi mai mare drag de copii. Din păcate acest drag se manifesta prin pipăituri şi uneori nici măcar nu se oprea aici.

Aveam un prieten, aşa ziceam noi că suntem, adevărul este că nu eram nimic altceva decât cei doi purdalăi mici şi pricăjiţi care se alegeau mereu cu ce mai mare porţie de bătaie şi asta ne-a făcut să ne simţim apropiaţi. El a fost cel care a păţit-o, eu am fost cel care a scăpat.

Asistentul a intrat noaptea la două în dormitorul comun, l-a trezit şi l-a dus să-i arate ceva. A doua zi dimineaţă prietenul meu n-a putut  mânca, vomita continuu, avea ochii învineţiţi şi faţa umflată. Prin roşeaţa nefirească a obrajilor se ghiceau urmele unor degete, dar asta nu a interesat pe nimeni.

Mi-a povestit plângând ce a fost obligat să facă, mi-a povestit şi după două ore, de teama nopţii ce se  apropia, a sărit de la etajul trei.

A avut noroc, a picat în cap şi a scăpat astfel de tot. S-a făcut o anchetă, a durat exact două ore. Atât le-a luat poliţiştilor să ajungă la concluzia că a fost sinucidere curată, fără nici un motiv clar.

– I-o fi fost dor de mă-sa – zise poliţistul mai gras, la care cel slab a rânjit şi l-a corectat.

– I-o fi fost dor de curva de mă-sa.

De atunci asistentul a început să-mi zâmbească mie şi avea un mod de a mă atinge care îmi ridica părul măciucă. Aşa că am fugit. Vroiam să trăiesc şi vroiam să trăiesc fără să trec prin ce trecuse Neluţu.

M-am dus departe, m-am urcat în primul tren, un personal rablagit, plin de navetişti beţi care se întorceau de la muncă şi de familii de ţigani ce păreau să-şi ducă veacul călătorind cu trenul în locul şatrei de cândva. Printre copii acestor nomazi moderni m-am putut pierde uşor, erau la fel de subţire şi de murdar îmbrăcaţi ca mine. Nu i-a luat nimeni în seamă nici pe ei şi nici pe mine. Cred că nici ţiganii nu ştiau câţi copii au, dacă pierdeau vreunul nu-l căutau, dacă răsărea de undeva încă unul nu se minunau. Aş fi plâns pe drumul acela, dacă aş fi ştiut să plâng, eu însă niciodată n-am avut lacrimi. Indiferent cât am fost bătut, indiferent câtă foame am răbdat, indiferent ce păţeam nu puteam plânge. Suspinam, ma smiorcăiam, dar lacrimi nu aveam. Poate din cauza celor câteva ore petrecute pe scările unei biserici, într-o îngheţată noapte a unui sfârşit de an de cândva.

Nu ştiu când am aţipit dar am dormit aproape întreaga noapte. Când m-am trezit prima oară trenul era aproape gol şi staţiona undeva într-o gară marcată de o clădire dărăpănată. Muncitorii au dispărut dar ţiganii erau la locurile lor. Dormeau şi ei aşa că mi-am închis iar ochii şi m-am întors în lumea somnului, unde speram încă la un vis în care să am  şi eu părinţi.

La următoarea trezire ne aflam în mişcare, trenul tocmai parcurgea mahalaua unui oraş mare, mi-am dat seama de asta după faptul că timp de aproape 10 minute se vedeau afară numai şiruri de case în ruine, din câte o clădire numai un zid mai stătea în picioare, aici cârpe întinse apărau de soare şi folii de nylon opreau ploaia.  Năpăstuiţii sorţii care aici şi-au găsit refugiu îşi duceau traiul în compania mormanelor de gunoi, a unor cai a căror coaste încercau să treacă prin piele şi a unor câini râioşi, scheletici.

Am coborât în prima staţie. Mă gândeam că printre astfel de nenorociţi nimeni nu va observa că a mai apărut de undeva încă unul. M-am înşelat amarnic. Nu mi-am dat seama că sărăcia şi lipsurile trag după sine sărăcia morală, intoleranţa şi cruzimea.

Îmi era foame. Să fur nici prin cap nu-mi trecea, să caut prin gunoaie nu mă vedeam în stare, aşa că nu-mi rămăsese decât să întind mâna. Stăteam sprijinit de un gard şi urmăream trecătorii. Când vedeam oameni mai bine îmbrăcaţi îmi ziceam în gând că acum e momentul. Mâna însă nu asculta de mine, refuza să se întindă cu palma în sus şi la fel refuza şi gura să ceară. Mi-a luat mai bine de două ore până am reuşit să-mi întind mâna când a trecut o doamnă prin faţa mea. De ruşine nu am fost în stare s-o privesc şi ea s-a dus în treaba ei fără să mă observe. Am încercat iar dar tot fără succes. Apoi au apărut doi băieţi de 17-18 ani, m-au săltat de mâinile întinse şi m-au tras după ei în spatele unui chioşc. M-au bătut. Între pumnii şi picioare aplicate pe unde apucau, cârcit pe jos cum am ajuns în jalnica mea tentativă de a mă proteja, am înţeles din răcnetele lor că toate astea le primesc pentru a mă învăţa minte. Ocupasem fără să ştiu vadul altui cerşetor. În final, când nu mai eram în stare să mă ridic nici măcar în genunchi, mi-au întors buzunarele pe dos. Nu au găsit nimic, nu aveam nici măcar un ban, aşa că întreaga bătaie am luat-o nu pentru ce am făcut ci pentru ce aş fi putut face..

De două ori am încercat să mă ridic în picioare, după ce au plecat, dar mă săgeta o durere în coaste de cădeam la loc. A treia oară am simţit ceva cum se strânge parcă în mine şi un val de întuneric mi-a acoperit privirea. A fost doar asemeni unui somn ce se lasă brusc peste un om obosit.

Eram întins pe un pat de spital când m-am trezit. M-a dus un taximetrist la urgenţe. Nu ştiam nici ce zi este, nici cum am ajuns acolo. Două tuburi duceau la acele înfipte în venele bratelor şi vedeam doar cu un ochi. Pe celălalt aveam un plasture. Mâna dreaptă şi piciorul stâng  nu le puteam mişca, erau înţepenite în straturi groase de ghips.

A trecut apoi o săptămână întreagă peste mine ca un somn lung. Uneori parcă am visat ceva. M-am bucurat căci visele îmi lipseau la fel ca lacrimile. Aveam un singur vis, acela în care aveam părinţi, nu i-am văzut niciodată, nu aveau feţe şi nici glas, erau mai degrabă două fantome ce se aplecau asupra mea dar ştiam că-mi poartă de grijă. Viziunea asta nu o puteam considera vis, era mai degrabă dorinţă ce se materializa în nişte imagini când eram la graniţa somnului. Aş fi vrut să am vise, măcar atunci când dormeam aş fi evadat în altă lume. Din păcate nici atunci n-am visat, momentele când eram trezit şi hrănit, când mă curăţa cineva cu un burete sau îmi punea plosca le-am confundat cu visele.

După o săptămână de plutire la graniţa conştientului, m-a trezit o asistentă. Mi-a zis că am un vizitator. M-am speriat, m-am gândit că au venit după mine şi voi fi dus înapoi să fiu dat în grija celui de care am fugit. Am încercat să mă dau jos din pat dar nu aveam cum, marginile erau ridicate şi cu membrele în ghips mă mişcam asemeni unui roboţel. Pe uşă a intrat un bătrânel alb în cap, cu nişte ochi incredibil de albaştri. M-a privit zâmbind, ca pe o veche cunoştinţă, apoi cu paşi lenţi, calculaţi, a venit lângă patul meu şi s-a aşezat pe scaun. Nu a zis încă nici un cuvânt când am ştiut deja că e altfel de om decât ceilalţi pe care i-am întâlnit. Ştiam că bătrânelul acela nu mă va lovi niciodată, că nu a lovit pe nimeni niciodată. Era cel care m-a găsit plin de sânge în spatele chioşcului, cel care m-a dus la spital şi cel care nu mi-a mai dat drumul cât a mai trăit.

A fost singurul om adevărat întâlnit de mine, un om cum ar trebui sa fie toţi oamenii, un om cum cred că sunt cei din lumea aia frumoasă despre care ne vorbise cândva la centru un bărbos îmbrăcat în fustă.
Bătrânelul meu, domnul Konya, a fost timp de 40 de ani profesor de literatură şi filosofie la un liceu oarecare. Când eu l-am cunoscut fusese pensionat deja de un an, s-a retras singur când şi-a dat seama că nu face faţă noiilor generaţii. Faţă de copii de cândva, cei din ultima vreme aveau prea multe fiţe în cap, prea multă nesimţire întitulată tupeu şi prea puţin respect pentru părul alb al cuiva.

M-a dus acasă la el când am ieşit din spital, m-a cărat după el de câteva ori la tribunal, am fost în tot felul de birouri unde s-a discutat despre mine. Peste tot i se puneau întrebări peste întrebări până scotea câte un plic din buzunar şi-l punea în buzunarul funcţionarului. Din momentul acela toate erau în regulă, se completau, se semnau, se ştampilau acte. Domnul Konya m-a adoptat după toate formele legale. Dacă ţinem cont şi de câţi bani a plătit pentru a face asta atunci m-a cumpărat de la funcţionari aşa cum îşi cumpără ţăranii o capră din târg. M-a tratat însă aşa cum nu cred că meritam eu sa fiu tratat. Aveam camera mea, făceam baie regulat şi mâncam de trei ori pe zi, la ore stabilite. Nu aveam de făcut nimic altceva pentru toate astea decât să învăţ.

Nea Konya nu degeaba a fost profesor, era pasionat de învăţarea copiilor, datorită lui ştiu să scriu şi să număr, datorită lui am citit câteva cărţi şi lui ar trebui să-i mulţumesc şi pentru că am reuşit să văd că dincolo de lumea bătăilor regulate, a răutăţii, a nepăsării şi a lipsei acute de suflet, există şi o lume a celor norocoşi, o lume a celor care au părinţi şi case şi maşini, o lume a celor care au mereu ce să mănânce şi nu sunt treziţi din somn pentru a fi batjocoriţi.

Nea Konya avea şi un băiat, om realizat, aşezat la casa lui. George a venit în vizită de trei ori când încă  trăia bunul meu tată. Am ajuns să-i spun aşa bătrânului meu profesor şi l-am iubit,  Doamne, l-am iubit atât de mult încât nu i-a fost permis să trăiască mult. La ultima vizită l adevăratului său copil s-au certat timp de câteva ore în bucătărie. Nea Konya, tata, vorbea liniştit şi calm, dacă e să judec după tonul folosit. Nu i-am înţeles clar cuvintele prin uşa închisă, dar cred că se ruga de George, acesta însă urla şi trântea tot ce-i pica în mână iar în final a plecat trântind şi uşa de la intrare. Tata plângea în bucătărie când m-am dus la el, m-a luat în braţe şi m-a pupat pe obraz aşa cum niciodată nu m-a pupat nimeni nici înainte şi nici după el. Dacă aş fi putut aş fi plâns şi eu dar cum nu am lacrimi am zăcut doar în braţele lui fără cuvinte. Mi-am petrecut braţele după gâtul lui, aş fi vrut să-i spun să nu mai plângă dar nu-mi găseam cuvintele.

Următorii doi ani au fost cei mai frumoşi din întreaga mea copilărie. Pensia lui tata era subţire, mai suplimenta cât de cât cu taxiul, atât cât să ne putem cumpăra lunar câteva cărţi şi să mergem uneori la film. Citeam ore în şir amândoi stând unul lângă altul pe canapea. De câte ori terminam o carte mă punea s-o povestesc. Uneori mă scotea în oraş, ne plimbam de mână până la cofetărie şi doamna care lucra acolo cum îl cunoştea mă întreba mereu dacă m-a scos bunicul la ceva dulce convinsă fiind că sunt copilul lui George. Nu am lămurit-o niciodată.

A urmat apoi dezastrul. Într-o zi de sâmbătă, ca în acea zi când m-a găsit după chioşc, a plecat cu taxiul. A sunat acasă la amiază să-mi spună să nu-l aştept. Mi-a cerut să mănânc singur pentru că are clienţi şi face bani. Încet s-a făcut seară, a venit şi noaptea şi începuse să-mi fie frică. L-am sunat şi m-a liniştit, mi-a promis că duce clientul la destinaţie, apoi vine acasă. A trecut o oră şi încă una şi l-am aşteptat degeba. Nu a venit nici după trei ore şi nu a fost venit nici când m-am trezit dimineaţa în fotoliul în care am adormit aşteptându-l. Nu a mai venit niciodată.

A venit în schimb fiul lui şi mi-a cerut să-mi strâng lucrurile şi s-o iau din loc. Nu înţelegeam ce vrea dar m-a lămurit cu o palmă după ceafă. Cum niciodată nu am fost lovit în casa lui tata nu m-am aşteptat. Luat prin surprindere am căzut şi am dat cu capul de perete. Îmi frecam locul unde un cucui începu să crească dar tot nu ştiam ce am de făcut. George n-avea timp de pierdut, m-a târât până la fotoliu, s-a aşezat faţa în faţă cu mine şi m-a lămurit cu vocea cuiva cine abia se mai ţine în frâu .
– Aseară a murit tata. A fost înjunghiat şi i s-au luat toţi banii pe care-i făcuse, i s-a furat şi casetofonul din maşină şi telefonul mobil. Probabil că a făcut-o un client, oricum nu contează, e treaba poliţiei să-l caute. Casa este a mea acum şi eu nu am nevoie de nici un mucos în zonă, aşa că ori îţi iei frumos ţoalele şi te cari, ori ţi le strâng eu şi sun să fi dus înapoi acolo de unde ai fugit când te-a găsit tata. Ai 10 minute să te decizi.

Nu ştiam nimic despre legi sau despre drepturile mele, fiind înfiat cu acte în regulă puteam să rămân şi nu ar fi avut ce să-mi facă. Nu a fost nimeni cine să mă lămurească aşa că
am luat cu mine o sacoşă de haine, periuţa de dinţi din baie, un prosop şi săpunul de lângă chiuvetă. Am vrut să iau şi Oliver Twist, fiind cartea mea preferată, dar nu am fost lăsat. George s-a răstit la mine că nu era vorba să fur ce nu-mi aparţine şi că îmi suceşte gâtul dacă mai îndrăznesc să vorbesc vreodată de nea Konya de parcă ar fi tatăl meu. M-a dus la uşă, a deschis şi mi–a dat un brânci de era să cad pe scări. A strigat după mine un “hai pa şi să-mi scri milogule”, apoi a trântit uşa. N-am reuşit să înţeleg niciodată de ce s-a purtat cu mine de parcă aş fi fost vinovat de moartea lui nea Konya.

Eram iarăşi copilul străzii, copilul nimănui, născut parcă de drumuri şi crescut precum boscheţii, privit ca un rău inevitabil de către toţi. Măcar nu mai eram atât de mic încât să atrag atenţia imediat, aveam aproape 14 ani, eram îmbrăcat normal, ştiam să citesc şi să scriu. Aveam aproape două milioane de lei, ascunşi spre norocul meu într-o şosetă. Nu de mine, să nu credeţi. Aici îi punea tata, aici îi strângea bănuţ cu bănuţ punând în fiecare zi ceva. De aici ne luam cărţi şi spunea mereu că ăştia sunt banii mei. Dacă el mi i-a dat atunci erau ai mei şi nu putea spune nimeni că i-am furat. Ştiu însă că George mi-i lua dacă afla.

Am plecat în lumea largă. Jumătate de an am dormit sub un pod în compania unui om de aproape cincizeci de ani care trăia pentru a bea şi a unuia de douăzeci şi ceva care trăia furând pentru a-şi cumpăra încă o doză, mereu doar încă una. Nu aveam nimic în comun, nu ne salutam şi nu discutam decât stictul necesar, bani sau mâncare nu mi-au cerut niciodată şi nu le-am cerut nici eu. Cu cele două milioane am trăit cinci luni, altceva decât pâine n-am mâncat. De două ori am cumpărat săpun, mi-am cheltuit o parte din bani pe încă un prosop şi pe o ediţie veche a cărţii lui Dickens.
Într-un final mi-am găsit de lucru la o benzinărie. Spălam geamurile maşinilor, spălam pe jos în clădirea staţiei şi curăţam toaletele. Pentru toate astea mi s-a permis şi să dorm într-un spaţiu de  doi metri pe unu şi jumătate, acolo unde ţineam mătura, mopul, detergenţii, aspiratorul şi soluţiile de curăţat. N-a fost nici bine nici rău. Câştigam strict cât să-mi permit să  mănânc omeneşte şi să-mi cumpăr din când în când câte un tricou sau o pereche de încălţări. Numai chinezării ieftine, vara nu ţineau umbră, iarna nu mă încălzeau. După câteva controale, de frică să nu fie amendat, patronul a purtat o discuţie cu mine. Am convenit ca timp de un an să-mi dea doar jumătate de salar dar să mă jute să-mi fac acte. Aşa m-am văzut cu un buletin şi cu diploma de opt clase. Cunoştinţele le aveam de la bătrânul Konya dar acum aveam şi hârtie la mână.

Am lucrat aproape doi ani, apoi m-am împrietenit cu Vasi. Era mai mare cu un an decât mine şi a fugit de acasă după ce mama lui a murit. Tatăl lui era un beţiv scandalagiu şi de frica lui a ales drumul. În supravieţuirea stradală avea deja vechime şi se descurca mai bine decât mine. Nu se codea să fure, minţea de îngheţau apele, nu avea nici o reţinere în a smulge poşete din mâinile femeilor neatente ori telefoane de la gâtul copiilor unor părinţi proşti. La început refuzam să fac asemeni lui, iar el spunea că m-a stricat definitiv viaţa domnească. Din păcate s-a înşelat, încetul cu încetul, fiind mereu împreună, şi la rău şi şi la rău căci bine nu prea era, m-am învăţat la a face orice fără rezerve. Lucram în echipă, unul distrăgea atenţia celor mulţi şi proşti iar celălalt opera câte un buzunar, tăia o poşetă ori sălta un telefon nesupravegheat suficient. Telefoanele erau o afacere proastă, noi nu puteam risca să ieşim cu ele pe stradă, nu aveam niciodată bani destui cât să mituim un poliţist iar fără pregătirea terenului nu există afacere. Poliţia nu vede doar ce nu vrea să vadă. Dar ne descurcam altfel, dacă ne învârteam de ceva telefoane le lăsam la alţii spre vânzare cu toate că am luat de câteva ori ţeapă pentru că seara refuzau să ne dea banii pe telefoane. Susţineau că nu le-am dat nimic şi noi n-aveam cui să-i reclamăm. Între hoţi nu există cinste, am fost nevoit să învăţ şi asta.

Prima încălcare gravă a legilor am făcut-o când împlinisem 17 ani. Am sărbătorit, ne-am îmbătat şi mergând spre garsoniera făcută praf de o familie de ţigani, singura pe care ne-am putut permite s-o inchiriem, urlam de nebuni pe stradă. În tramvai lui Vasi i s-a făcut rău şi a dat la raţe, s-au tras toţi de lângă noi aşa că am călătorit domneşte. Un băiat de vreo şaisprezece ani s-a uitat mai lung la noi dar şi-a revizuit urgent atitudinea dispreţuitoare după ce a luat o “căpşună în far”de la Vasi. Asta am învăţat-o de la el, înseamnă o flegmă în ochi.

După ce am coborât din tramvai, mergând spre casă am observat o domnişoară elegantă.Umbla ţanţoş şi dădea din cur special parcă să ne facă în ciudă .Ne-am ţinut după ea iar ea s-a prefăcut că vorbeşte atât de concentrată la telefon încât nici măcar nu ne observă. Când a închis am vrut să mă bag în seamă. S-a oprit, s-a uitat la mine din cap până în picioare şi am văzut în ochii ei că pur şi simplu îi este scârbă de ce vede. Mi-a fost puţin ruşine de mine însumi cu toate că mintea îmi plutea în aburi de alcool. Dar mă şi enerva. Vasi în schimb nu avea greţuri, i-a zis direct “ pe nume”. Asta-i altă şmecherie învăţată de la el, toate femeile sunt curve şi toate se numesc „găoază”. Fata când l-a auzit vorbind obscen a dat să-şi continue drumul, dar a fost deja prea târziu. Vasi a apucat-o de mână, a smucit-o, ea s-a dezechilibrat şi cum era încălţată cu sandale cu toc înalt nu a reuşit să se redreseze. A căzut pe spate şi a dat cu ceafa de bordură, apoi a rămas nemişcată. M-am sperit că a murit, dar avea puls şi respira. Nu ştiam ce să facem cu ea, eu ziceam să fugim până nu ne vede cineva, Vasi era de părere că trebuie s-o trezim altfel îşi înghite limba şi moare. Nu ştiu dacă se poate una ca asta dar suna veridic şi m-am speriat. Am dat să fug după apă, dar am fost tras înapoi de Vasi. Dura mai puţin s-o ducem pe ea la noi decât să merg eu şi să mă întorc cu apă. Pe scări ne-am întâlnit cu un tip şi o tipă, ne-au privit dar nu au zis nimic, erau preocupaţi cu dozarea unei porţii de ceva gălbui într-o siringă. Am trântit fata în pat şi i-am aruncat apă în faţă. A început să mişte. Şi-a deschis într-un târziu ochii, s-a uitat în jur încercând să-şi dea seama unde a ajuns. Se vedea de la o poştă că nu ştia ce s-a intamplat, nici că unde-i şi nici că cine suntem noi. S-a ridicat din pe pat şi a vrut să plece dar a fost trântită înapoi de Vasi.
–  Poate nu te grăbeşti chiar aşa după ce ţi-am salvat viaţa. S-ar cuveni să te prezinţi măcar.
Fata a înţeles mult mai repede decât mine ce intenţionează Vasi, şi-a încercat norocul spunând că-i târziu şi că o vor căuta părinţii dacă nu ajunge urgent acasă. Vasi i-a răspuns că atunci să treacă repede la fapte şi s-a descheiat la şliţ. Când şi-a scos mădularul întărit fata a sărit iarăşi din pat şi a reuşit să ajungă aproape până la uşă. A fost târâtă înapoi de păr. Eu stăteam speriat, nu ştiam ce să fac. Într-o parte era prietenul meu, cel care se descurca şi mă ajuta să supravieţuiesc, pe partea cealaltă era o fată, o „găoază” oarecare. Totuşi cineva cu vocea bătrânului Konya îmi şoptea că aşa ceva nu se face, că el a încercat să mă facă om şi că devenind animal dovedesc că nu am meritat întreaga sa bunătate.

– Cum te cheamă?

– Adina, a răspuns fata în şoaptă.
– Dezbracă-te Adina! a dat Vasi ordin şi cum fata nu schiţa nici un gest a prins-o de gât, a ridicat-o în picioare şi i-a tras un pumn în plex. Când i-a dat drumul aceasta a căzut în patru labe şi icnea de durere. Scotea nişte sunete de parcă ar fi vrut să vomite totuşi nu a făcut-o. După câteva clipe Vasi a ridicat-o de jos şi a aşezat-o pe marginea patului.
-Dezbracă-te!
Fata nu mişca nici de data asta aşa că  a luat-o iar de gât, a ridicat-o în picioare şi cu toate că a încercat să se ferească i-a tras încă un pumn. De data asta undeva în zona ficatului. Adina a căzut ca secerată, s-a scăpat pe ea şi  balta de urină i se lăţea de sub fund în timp ce plângea şi între icnete încerca să respire. M-am apropiat de Vasi cu intenţia de a-l opri dar m-am descurajat în ultima clipă şi i-am şoptit doar la ureche că eu vreau la baie. M-a privit ca pe un idiot, apoi mi-a zis să fac ce-mi vine fără să-l mai informez, ce drac, nu văd că-i ocupat. M-am dus la baie şi m-am privit în oglindă. Ultimii aburi ai beţiei stăteau să se risipească, aveam faţa buhăită, ochii înroşiţi, obrajii alungiţi şi cearcăne vinete îmi împodobeau ochii. Din cameră, chiar şi prin uşa închisă se auzea vocea lui Vasi.
-Dezbracă-te!
De data asta a vorbit şi ea. Implora. Apoi iar vocea lui Vasi.

– Tu decizi. Ori te dezbraci ori te bat până rup ficatul în tine.

Mă gândeam ce să fac. Ştiam ce are de gând Vasi, ştiam că nu-i corect şi ştiam şi că singură fata nu are cum să-l înfrunte. Ceva se revolta în mine şi mă împingea să iau atitudine de partea ei, un alt gând îmi spunea însă că ar fi degeaba. Vasi m-ar bate şi pe mine şi tot ar obţine ce vrea. Am simţit ceva întărindumi-se în pantaloni şi am recunoscut în sinea mea că aş vrea să  văd fata fără haine. M-am luptat cu mine însumi şi am pierdut.
Când m-am întors în cameră ea mai  purta doar o pereche de bikinei roz. Încerca să-şi acopere sânii cu mâinile dar Vasi i le îndepărta iar şi iar, apoi i-a cerut să-şi dea jos şi chiloţii. Ea a refuzat aşa că s-a aplecat el şi i-a smuls cu o pârâitură de ţesătură ruptă. Stăteam ca hipnotizat în uşă, era pentru prima dată când vedeam o femeie dezbrăcată, mă atrăgea şi mă speria în aceaşi măsură. Pantalonii mei aveau în faţă o umflătură dureroasă şi respiram la fel de sacadat ca fata de pe marginea patului.

A încercat să fugă iar dar n-a reuşit să ajungă la uşă. Vasi i-a pus piedică din spate făcând-o să cadă lată pe hol. Când a dat să se ridice i-a tras un şut între picioare şi cred că a nimerit-o rău pentru că a ţipat ca rănită de moarte. Nici n-a mai încercat să fugă, s-a aşezat plângând pe jos şi se uita între propriile picioare de parcă ar fi fost pentru prima dată când vedea ce are acolo. A luat-o Vasi ca pe un sac de cartofi şi a trântit-o în pat. S-au luptat câteva clipe până a reuşit să-i imobilizeze mâinile apoi a încercat să ocupe poziţie între picioarele ei. Nu reuşea nicicum şi a strigat la mine.

-Nu sta ca blegul, treci şi desfă-i picioarele.

Am făcut ce mi-a cerut dar când am văzut sexul complet epilat al fetei am avut un spasm şi am terminat în pantaloni. Ea se zvârcolea dar a fost potolită de câţiva pumni în coaste şi Vasi a reuşit s-o penetreze. Când mişca cum nu-i plăcea îi trăgea pumni pe unde apuca.

Într-un târziu a terminat şi s-a dat jos de pe ea. Fata a rămas în aceaşi poziţie cu picioarele desfăcute şi plângea fără sunete. Îi curgeau lacrimile pe obraz şi aş fi vrut să i le şterg. Îmi era milă de ea, dar goliciunea ei mă atrăgea cum atrage magnetul fierul, nu-mi puteam dezlipi ochii de pe ea.

-Trage-o în ţeapă Călugăre! mă smulse din reverie vocea lui Vasi.

Cei doi oameni din mine s-au luptat câteva clipe apoi cel care susţinea că-i doar o găoază din mii de găoaze a învins din nou şi mi-am făcut şi eu numărul. Între timp s-a reînvigorat Vasi şi a mai dat o tură, apoi iarăşi eu. Când am fost gata şi a doua oară ne-am dus pe rând la baie să ne spălăm. Fata zăcea în pat pe spate ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum nu ne-ar vedea şi nu am exista deloc pentru ea.

Îmi era ruşine de mine, îmi era ruşine de nenorocitul pe care îl numeam prieten. Dacă aş fi putut aş fi dat înapoi timpul, înapoi până în zilele copilăriei mele scurte, m-aş fi întors la tata şi i-aş fi cerut să mă înveţe mai mult. Dar era prea târziu deja pentru toate astea şi eu am ales calea păcatului, calea vinovăţiei, calea celor excluşi de societate. Nu ştiu dacă am ales întradevăr ori m-au purtat doar paşii pe traseul ce mi-a fost desemnat. Multe nu le ştiu, dar adevărul e că nici nu vreau să mai primesc nici un răspuns. Cuvintele nu mă consolează şi nu pot decât să sper că şnurul de mătase mă va ajuta să uit.

-Îmbracă-te Alina! Nouă ni s-a scârbit deja de găoaza ta, dacă ţie nu ţi-a ajuns va trebui să cauţi alt mascul.

-O cheamă Adina, am ţinut eu să precizez.

-Mă doare în cur de cum o cheamă.

Fata şi-a luat hainele continuând să plângă. Când a fost îmbrăcată complet Vasi s-a dus în spatele ei şi i-a tras una în cap cu o sticlă goală. A luat-o în braţe şi a pornit cu ea spre uşă. A trebuit să-l ajut la intrarea în lift, apoi la ieşirea din bloc. A cărat-o pe Adina cale de vre-o cinci-şase străzi pe întuneric, apoi a întins-o pe banca din faţa unui bloc şi am lăsat-o acolo.
-Nu ar trebui s-o trezim? Dacă o lăsăm aşa poate îşi înghite limba, am repetat eu învăţătura primită cu vre-o trei ore înainte.

-Termină cu prostiile. I-am dat în cap s-o fac knock out şi tu vrei s-o trezeşti? Dă-o în scula mea să doarmă aici. Poate o mai iau câţiva în noaptea asta. Noi trebuie însă s-o tulim înainte să ne vadă cineva.

Adina fost doar prima dintr-un lung şir de plăceri şi dezamăgiri.Să faci sex era plăcut, eu îmi aminteam însă de bătrânul care m-a luat de pe stradă, m-a tratat şi m-a iubit. De bătrânul care mi-a citit cândva poveşti şi care m-a învăţat să citesc şi să scriu dar nu mi-a vorbit de sex, de bătrânul care spunea că femeia este o floare care se deschide în faţa bărbatului iubit, spunea că un bărbat adevărat este acea albină care se mulţumeşte cu o singură floare. Îmi aminteam cum spunea zâmbind că femeia are piele de catifea, miroase a piersici coapte, are ochi de luceferi şi suflet de înger. Cele cunoscute de mine miroseau a parfumuri, unele a transpiraţie, erau toate complet epilate de păreau fetiţe şi erau la fel de departe de conceptul de floare pe cât eram eu departe de a fi albină.

Au trecut însă anii, zi după zi şi ceas după ceas. Am cunoscut şi alţi băieţi de-o seamă cu noi şi încet ne-am strâns într-o gaşcă. Eram când opt, când nouă, asta pentru că Vampirul se întorcea uneori acasă la beţiva de maică-sa. Şeful nostru era un fost luptător de stradă, cel puţin aşa se lăuda, pe nume Chin. El şi-a ales numele, îi plăcea cum sună, îi amintea de ceva chinezesc sau japonez şi exprima foarte clar ce poate el produce. Avea un cap mare şi o faţă lată de zici că l-a pălit trenul frontal încă în copilărie. Erau în gaşca noastră şi băieţi mai deştepţi decât idiotul de Chin, numai că el singur avea un spaţiu şi ne-a primit cu condiţia să fie el şef. Moştenise de la babaci apartamentul cu patru camere care devenise sediul nostru. De aici plecam în raiduri, de regulă pentru a jefuii  pe cineva, mult mai rar pentru a da o spargere. Uneori mergeam la sigur, pândeam pe cineva cu bani şi-l aşteptam în faţa casei când cobora din maşină să deschidă porţile garajului sau poarta spre curte. Majoritatea scoteau tot ce aveau la ei când dădeau cu ochii de cuţit, au fost însă şi câţiva care nu se speriau aşa repede şi ripostau. Degeaba aveau însă curaj,  noi eram prea mulţi pentru un singur om. Alteori ne alegeam victima la întâmplare şi deseori am bătut oameni degeaba pentru că nu aveau nimic de valoare la ei.
Fetele le agăţam pe stradă, nu le mai duceam cu forţa ca prima dată. Le spuneam diferite aiureli, le duceam cu zăhărelul cum că avem parfumuri originale de vanzare la un preţ bun, lenjerie intimă de marcă la jumătate de preţ şi mii de alte prostii. Se găseau mereu dobitoace care să pună botul şi să vină să vadă marfa. Ziceam că-s produse furate aşa că nu putem ieşi pe stradă cu ele şi că le avem ascunse, apoi le duceam acolo unde aştepta gaşca şi fata avea parte de marfă la greu. Unele se văicăreau, altele plângeau, au fost care ameninţau dar am avut şi surprize. Nu odată ni s-a întâmplat să ne zică fata că puteam să-i spunem direct că-i rost de sex în grup că venea. Am agăţat până şi una care şi-a sunat apoi prietena s-o cheme la distrcţie.

Şoloban, căruia eu i-am fost lipit numele pe motiv că nu putea pronunţa corect şobolan, a agăţat o doamnă de vre-o 30 de ani. Asta a făcut un circ de numa’ când a aflat despre ce-i vorba, striga la noi de credeam că o aude cineva deşi eram la o fabrică veche şi dezafectată. Răcnea din toţi rărunchii că ce ne-am închipuit noi despre ea, că aoleu unde a ajuns lumea şi că Dumnezeu nu se ştie cum de ne mai rabdă pe faţa pământului. Eu şi cu Maiden am vrut deja să ne evaporăm când s-a oprit din urlat. Ne-a văzut cum pas cu pas ne retrăgeam discret şi ne-a chemat înapoi.

-Nu merge aşa nenică, credeţi că scăpaţi dacă acum vă răzgândiţi?

Apoi s-a dezbrăcat, a făcut faţă cu brio la tot şi spre marea noastră surpriză ne-a cerut să acţionăm câte doi deodată. Atunci am auzit pentru întâia oară că există şi sex anal şi că se cheamă sodomie. Săptămâni în şir am râs pe tema asta şi strigam la fetiţe pe stradă că vrem să le sodomizăm. Culmea că majoritatea lor ştiau despre ce-i vorba, dacă e să judecăm după cum se înroşeau. A urmat apoi sperietura când ne-am trezit cu nebuna asta amatoare de sodomie la uşa noastră. L-a văzut pe Popopo pe stradă, l-a recunoscut şi l-a urmărit până acasă. Popopo era cel mai mic dintre noi, avea doar 16 ani şi de regulă, când dădeam o spargere, el stătea de şase. Îl cheama de fapt Gicu, dar la un moment dat, când tocmai reuşisem să spargem lacătul de la un depozit, a apărut o patrulă iar Gicu a venit fuga să ne anunţe că trebuie să dispărem. De emoţii însă tot ce a reuşit să rostească a fost po-po-po vrând să zică poliţia. De atunci îi spunem Popopo. Ei bine, pe acesta l-a urmărit femeia. A bătut la uşa, când Chin i-a deschis l-a dat la o parte din drum pe acesta, a intrat în casă, a închis uşa şi s-a dezbrăcat. S-a pus în pat şi a dat ordinul:
-Haideţi băieţei, curaj! Câte doi, cum v-am învăţat.
De atunci şi-a făcut obiceiul de venea odată la două-trei săptămâni şi până la urmă i-a zis Chin că ar face bine să nu se mai arate în zonă dacă nu vrea ca soţul ei să afle despre tot. Doamna nu s-a speriat deloc de ameninţarea copilărească şi  i-a răspuns că el ar face bine să-şi folosescă şi limba pentru a o satisface, nu de alta dar  dacă se întâmplă să plece nemulţumită se va duce la poliţie şi le va povesti despre noi.

Aşa am ajuns să facem sex din obligaţie. Nu era deloc plăcut şi tot mai des mă gândeam la toate fetele siluite de noi şi am început să-mi fac o idee despre cât li s-a părut lor de groaznic ce au păţit. Stăteam deja la pândă, dacă o observam din timp pe cea care ne şantaja fugem care pe unde apucam mai ales că avea mereu noi şi noi idei, care mai de care mai bizar, mai ciudat sau mai scârbos. Când nu reuşeam să scap mi se făcea aşa o silă de tot ce însemna femeie şi sex încât refuzam să mă apropiu şi când era vorba de vre-o tinerică. Dacă asta ar fi păţit ceva, ori dacă reuşeam să scăpăm cumva definitiv, ar fi fost sărbătoare pentru noi.

Am trăit aşa multă vreme. A venit şi a trecut şi cea de-a 23-a mea aniversare iar noi continuam să fim spaima oraşului. Pe unde treceam făceam victime, nu neaparat pentru a fura sau jefui ci mai mult pentru întimidare şi faimă. Nu făceam nici o prostie în zona în care locuiam şi nici cu vecinii nu intram în conflict, în schimb dacă întâlneam pe cineva în parc sau pe stradă singur şi noi eram măcar patru atunci nu scăpa nebătut. Ni s-a întâmplat şi să fim puşi pe fugă de câte unul mai hotărât, dar toate astea ne făceau doar să fim şi mai răi când dădeam peste următoarea victimă. Băteam bătrâni şi femei fără să ne pese. Când aveam de-a face cu doi bărbaţi preferam să ne luăm coada între picioare şi le arătam spatele. Eram de fapt nouă copii needucaţi, toţi am fost abandonaţi sau proveneam din familii destrămate, decăzute şi cum ne-am trezit cu o întreagă lume fiindu-ne duşmănoasă noi îi răspundeam înzecit. Dacă societatea decăzuse întratât încât nu i-a păsat de noi atunci noi ne străduiam s-o impingem cât mai jos posibil, distrugeam de câte ori aveam ocazia şi umpleam oraşul cu înscripţii de “Vă caută Cuţitul”. Aşa ne numeam noi şi încetul cu încetul am căpătat şi câţiva adepţi, membrii eram doar noi nouă dar celelalte găşti începuseră să afle de noi şi să ne respecte. Prietenul meu cel mai apropiat nu mai era demult Vasi, pe acesta îl chema acum Pumnul pentru că avea o lovitură năpraznică, mie mi-a rămas numele pus de Vasi, cel de Călugărul, pentru că luam cu mine peste tot cartea lui Dickens iar asta în ochii lor era un fel de Biblie. Prieteni mai buni îmi erau Motor şi Maiden. De ei se mai lipise ceva poleială de cultură şi puteau discuta şi despre altceva decât înjurături, găoaze, sex şi bani. Motor avea un frate mai mare care era mecanic şi de la el învăţase suficient ca să deschidă orice maşină din câteva mişcări, dar la o adică se descurca şi să repare orice stricăciune. Maiden era fan înrăit a lui Bruce Dickinson, nu doar că-l admira pe acesta dar ştia şi să cânte la chitară incredibil de bine. Ei doi citiseră câte ceva la viaţa lor, e drept că în copilărie, pe vremea când u avut părinţii aproape. Maiden citise chiar şi Oliver Twist şi cu acest amănunt îmi câştigase prietenia din start. Cu ei se întâmpla uneori duminica să ne îmbrăcăm în hainele noastre bune, să mergem la un film sau la un club şi nu odată, după o astfel de ieşire şi-a petrecut careva din noi noaptea în compania unei fete fără să fie întreaga gaşcă în spate aşteptând să-i vină rândul. Sexul era altceva aşa, când fata de bunăvoie îşi desfăcea picioarele şi îi făcea şi ei plăcere atunci mă simţeam mai bărbat, când violam pe câte una în grup pe sub poduri, prin parcuri pe înserate ori prin vechi clădiri părăsite mă simţeam mai degrabă animal decât om. Prea mult nu însemna însa nici una, indiferent că o violam făceam sex cu acordul ei treceau toate de parcă nici n-ar fi fost.

Până a venit ea, într-o zi care părea a fi cât se poate de banală, o zi ca oricare alta. Plecasem cu Maiden să prindem un fir, filam o anumită maşină care venea la fiecare sfârşit de săptămână după bani la un magazin de mezeluri. Popopo susţinea că a văzut delegatul sau şoferul ieşind cu un teanc de bani în mână. Asta însemna că toată marfa livrată era plătită în bani gheaţă la sfârşit de săptămână şi merita să-i săltăm. Trebuia să ne convingem că Popopo nu vorbeşte fără cap, aşa că ne-am postat în staţia de tramvai din faţa magazinului şi aşteptam să treacă vremea. Eram la două cartiere distanţă de casă şi eram numai noi doi. Pe de-o parte ne simţeam bine că aveam ocazia să discutăm fără să fim acuzaţi că ne dăm mari folosind cuvinte complicate, pe partea cealaltă eram însă neliniştiţi, puteam fi atacaţi de orice gaşcă concurentă dacă am fi fost recunoscuţi. Nu s-a întâmplat nimic din toate astea, nici n-am apucat să discutăm şi nici nu ne-a pus pe fugă nimeni, s-a întâmplat exact la ce nu m-aş fi gândit niciodată.

Din tramvaiul care oprise în faţa noastră au coborât oamenii. Ea avea o valiză imensă într-o mână, un geamantan vechi şi jerpelit îi atârna de pe umăr şi se chiunuia să tragă cumva şi o geantă de voiaj pe roţi. M-am grăbit s-o ajut să coboare. Mi-a mulţumit frumos pentru gest şi mi-a zâmbit. Mi s-a făcut cald şi fără să stau pe gânduri am întrebat-o dacă îmi dă voie s-o ajut cu bagajele în continuare. S-a intors înapoi spre mine şi tot zâmbind m-a întrebat dacă sunt cumva şeful de staţie responsabil pentru comfortul trecătoarelor. Am zâmbit la rândul meu convins fiind că nu face mişto ci doar glumeşte şi că i-ar prinde bine ajutorul cuiva. I-am făcut un semn lui Maiden să se descurce singur şi am luat toate bagajele de la fata. I-am dat în schimb cartea mea, s-o ţină până mă lupt eu cu geanta jerpelită care îmi tot alunec de pe umăr. A deschis-o, a citit doar titlul apoi a închis-o la loc, s-a aplecat spre mine şi m-a pupat pe obraz.

-Asta pentru că exişti.

Când s-a aplecat spre mine m-a lovit o intensă aromă emanată de pielea ei, mirosea a piersici coapte şi a vară, a viaţă fericită şi a câmpuri deschise, nesfârşite. Mi s-a tăiat respiraţia şi mi s-au înmuiat picioarele.

Am trecut strada chinuindu-ne să-i evităm pe cei care veneau din faţă şi ne-am oprit după câteva sute de metri să-mi trag sufletul. Genţile îi erau incredibil de grele. Mi-am aprins o ţigară ,mi-a cerut şi ea una aşa că i-am oferit-o pe aia deja aprinsă şi mi-am scos alta din pachet. Am întrebat-o la ce se referea când m-a pupat şi mi-a răspuns că demult îşi doreşte să cunoscă un om care citeşte încă scriitori ca Dickens, un om care nu stă cu mâinile în buzunar când o femeie se chinuie cu bagaje în faţa lui, un om care răspunde la un zâmbet cu un zâmbet…

M-am îndrăgostit de ea. Mă credeţi că am iubit-o încă dinainte s-o întâlnesc? Cred că fără să fi ştiut am căutat-o mereu.

Am condus-o acasă, m-a poftit înăuntru şi m-a rugat să rămân măcar până face o cafea. Stătea într-o garsonieră mică şi înghesuită, avea un pui de pisică, luată de pe stradă cu trei zile înainte după cum aflasem ulterior, câteva teancuri de cărţi, un frigider, un pat, o masă şi două scaune. În cuier atârnau două rânduri de haine şi mai avea câteva bluze şi o pereche de blugi în geantă. În rest numai cărţi.

Am plecat deabia seara de la ea. Am aflat o mie şi una şi mă simţeam ca rupt din lumea mea şi aşezat undeva pe un tron de nişte mâini binevoitoare. Aveam senzaţia că am dormit şi am visat toţi anii trecuţi de când a murit Konya, că pentru întâia oară m-am trezit cu adevărat şi că merg într-o direcţie aleasă de mine în loc să mă las dus de valurile timpului. O chema Oana, avea 20 de ani. Era şi ea orfană, a crescut la un orfelinat, la 14 ani a plecat de acolo şi şi-a căutat de lucru. S-a luptat şi s-a zbătut, dar nu a decăzut ca mine. A avut perioade când a mâncat odată la două zile dar nu a luat niciodată nimic ce nu-i aparţinea şi nu a primit de la nimeni nimic pentru ce nu a plătit. A muncit de toate pentru a se întreţine. Acum s-a mutat  pentru că şi-a găsit o slujbă ceva mai bine plătită şi s-a înscris la şcoală. Vroia să facă liceul la seral şi apoi să dea la facultate. O hotărâre ieşită din comun, un curaj pe care nu l-am văzut niciodată nici la bărbaţi şi toate astea într-o mână de om, într-o amărâta de fată. O fiică a străzii, crescută de stat, fără mamă, fără tată şi fără un om pe tot pământul căruia să-i pese. Îmi păsa mie. Când mă uitam în ochii ei de un albastru incredibil, ori la buclele ei castanii cum i se revărsau pe umeri simţeam că aş fi în stare să omor întreaga suflare omenească pentru a o proteja de toate relele.

I-am şi spus acest lucru, ea m-a privit zâmbind multă vreme apoi a venit, mi s-a aşezat în poală şi m-a sărutat, de data asta pe celălalt obraz. Mi-a şoptit în  ureche de parcă ar fi fost un secret teribil că nu vrea să fac aşa ceva, dacă tot sunt dispus să fac ceva pentru ea atunci să iubesc oamenii. Să-i iubesc de  parcă toţi ar fi copii neajutoraţi. Mi-am amintit de Konya, de blândeţea lui şi de lacrimile care i se adunau în ochi când mă privea. A ştiut oare de atunci că mă voi rătăcii după ce moare? Oana nu ştia cine sunt şi nu m-a certat cu nici o vorbă, dar la auzul cuvintelor ei mi s-a făcut  ruşine de mine, ruşine pentru tot ce am făcut. Chiar şi pentru gândul care m-a împins să-i iau bagajele.

M-am întors printre cei asemeni mie. Trei zile am refuzat să mai ies din casă. Îmi era teamă să nu mă vadă cumva Oana în compania prietenilor mei. Nu-mi trebuia mâncare şi nu vroiam să particip la nici o acţiune a grupului, nu am mers la furat cu ceilalţi şi nu m-am dus nici când a intrat Popopo val vârtej pe uşa urlând că a prins Chin pe una de 15 ani şi să mergem că ne vine rândul imediat ce termină el. Ceilalţi au plecat în fugă, eu am rămas privind spre tavan.

După nici zece minute s-au întors  Maiden şi Motor. Mi-au observat absenţa în faţa blocului şi fiindu-mi prieteni le-a păsat. Le-am povestit tot şi m-au înţeles, erau şi ei de părere că trebuie să plec, s-o iau pe Oana de mână şi să ne ducem în lumea largă, să uit tot şi să încep o altă viaţă. Nu le-am putut spune că Oana m-a acceptat aşa cum sunt, fără întrebări şi că n-am avut curajul să-i povestesc tot, nu am avut puterea de a-i mărturisii că deşi citesc Dickens şi ajut uneori pe cineva să-şi care bagajele, sunt doar un nenorocit, un răufăcător, un golan, un violator şi un parazit pe spinarea societăţii.

Totuşi am plecat. M-am dus la ea şi m-a primit zâmbind. Mi-a dat să mănânc, m-a trimis să mă spăl şi mi-a făcut loc în pat lângă ea. Puiul de pisică dormea între noi şi plutea atâta sfinţenie în aer, atâta pace aveam în suflet încât nici o clipă nu m-am gândit că am putea face sex.

Dimineaţa când m-am trezit ea era deja plecată. Casa era goală, pisi mic dormea înghemotocit la picioarele mele iar pe perna ei mă aştepta un bilet:
“Banii sunt sub faţa de masă. Cumpără, te rog, pâine, o sticlă de ulei şi ceva cartofi. Dacă vrei ai voie şi o bere.  Eu vin seara la şase. Te-am pupat înainte să plec dar nu te-ai trezit, am vrut doar să-ţi mulţumesc încă odată că exişti. De când te cunosc nu mă mai simt singură. ”

Am sărit din pat, după zece minute eram deja spălat, bărbierit şi îmbrăcat. De banii ei nu m-am atins, mai aveam şi eu ceva rezerve. Am plecat dar m-am întors de pe scări. Banii mei erau bani murdari, bani munciţi de alţii luaţi cu forţa de mine, erau blestemaţi şi ar fi fost un sacrilegiu să cumpăr ceva pentru noi. Am luat banii de sub faţa de masă şi am plecat.

Am cumpărat un ziar, am sunat la o firmă şi după trei ore căram deja mortar cu găleata pe un şantier. Program de opt sau zece ore, la alegere, salar destul de bun şi bani cinstiţi. Patronul când a aflat că sunt orfan şi mă aflu la început de drum, văzându-mă cum alerg cu găleţile pe când ceilalţi se plimbau, m-a chemat şi mi-a dat un sfert de salar în avans. Au fost bani suficienţi cât să ne ajungă două săptămâni. Aşa că tot ce îmi rămăsese în portofel din viaţa mea anterioară am împărţit printre cerşetori. Speram ca binecuvântările primite să contracareze blestemele…

În afară de cele trecute de Oana pe listă am cumpărat şi o floare, un singur trandafir sângeriu pentru a o face să zâmbească dar am găsit-o plângând. Preţ de o clipă am crezut că-mi stă inima, lacrimile ei jur că m-au durut mai tare decât toate bătăile îndurate în copilărie. Şi-a ridicat privirea, m-a privit şi mi-a zâmbit printre lacrimi.
-Am crezut că ai plecat de tot.

I-am dat trandafirul spunând o vorbă învăţată de la Konya, că oamenii înţelepţi găsesc într-o floare ce nu găsesc alţii nici într-un buchet. Pentru prima oară în viaţă am simţit că mi-am găsit locul, că nu sunt primit din milă, că pe ea nu compasiunea, bunătatea sau omenia o conduc ci atracţia aceea iniţială care s-a transformat în iubire fără să ştim când.

Mi-a adormit în braţe şi n-am trezit-o, întreaga noapte m-am uitat la ea cum doarme, am acoperit-o dacă s-a dezvelit şi i-am păzit visele. Dimineaţa, la prima geană de lumină i-am aşezat capul pe pernă şi m-am dat jos din pat. I-am pregătit în linişte micul dejun, i-am scris un bileţel cum că voi cumpăra eu tot ce trebuie şi am plecat la muncă. Eram fericit ştiind că fac ce trebuie.

Am făcut dragoste pentru prima dată după o săptămână de stat împreună. A fost ceva de vis, cum nici măcar n-aş fi crezut ca poate fi. N-am mai făcut sex cu cineva cine să se gândească înainte de toate la plăcerea mea şi nici cu cineva a cui plăcere să fi fost mai importantă mie decât plăcerea proprie. De fapt făcusem mereu doar sex, niciodată dragoste. Oana avea 20 de ani şi eu am fost primul bărbat în viaţa ei, pentru asta am jurat în gând că ea va fi pe veci singura femeie din viaţa mea.

Am devenit alt om. Munceam pe brânci, munceam şi eram fericit muncind, munceam pentru ea, munceam pentru noi, pentru viitorul nostru, pentru copii pe care ne-am propus să-i avem. Ziceam că vom face trei copii, măcar ei să aibe fraţi şi să nu fie singuri. Ne făceam o mie şi una de planuri, ştiam că vom ajunge cândva la casa noastră, ştiam că împreună, mână în mână vom îmbătrâni şi vroiam ca atunci când vom muri să fim îngropaţi în acelaşi mormânt, să putem fi împreună şi dincolo de moarte. A spus cândva cineva că iubirea este măsura singurătăţii noastre, acum am reuşit să înţeleg la ce se referea. Am fost mereu singur dar până n-am întâlnit-o pe Oana n-am iubit pe nimeni, cu atât mai mult am putut s-o iubesc pe ea, întrega nevoie de a iubii, strânsă picătură cu picătură de-a lungul anilor acum a ajuns să se reverse asupra ei. Indiferent cât făceam pentru ea tot prea puţin mi se părea.

După o lună ne-am înscris amândoi la liceu şi stăteam seară de seară ascultând lungi şi plictisitoare ore de matematică, fizică, chimie sau literatură. Stăteam în aceaşi bancă şi dacă aveam uneori momente în care să mă gândesc că toate astea sunt o povară mai mare decât pot duce, era suficient să mă uit la ea, era suficient chiar şi să mă gândesc numai că ea există pentru ca nimic să nu mai fie greu. Cât timp ea mă ţinea de mână nu exista imposibil.

Nu ştiam însă că păcatele sunt câini fideli ce ne urmează o viaţă întreagă, nu ştiam că nici o palmă dată nu rămâne neîntoarsă, că nici o lacrimă vărsată nu se usucă fără urme şi că nu există poliţe neplătite la capătul drumului. Nu ştiam că peste întrega lume domneşte un Dumnezeu neîndurător ce trage la un moment dat linie şi socoteşte cu câte lacrimi am rămas datori. Nu ştiam că tot binele din lume dacă l-aş face tot n-ar fi îndeajuns să răscumpere un singur rău inutil făcut, nu ştiam nici că fiecare om este un întreg, un unicat valoros în ochii lui Dumnezeu, că nu există nici o fată doar una din mii de alte fete, că nu este nici un bătrânel doar unul din alţii o mie, cum nici măcar o amărâtă de pisică nu este doar una din alte mii, că fiecare este un unicat împosibil de înlocuit… Nu ştiam încă, Doamne, nu ştiam. Tu însă, părinte al tuturor te-ai dovedit un tată prost, în loc să mă înveţi ai preferat să mă distrugi.

Nu ştiam că degeaba îmi uit eu păcatele, ele nu mă uită, că degeaba îmi las trecutul pentru că el nu mă lasă…

Ne-au aşteptat în scară când seara de la cursuri ne întorceam spre casă. Ei erau şase, iar noi eram singuri. Au sărit pe noi exact cum aveam noi, membrii Cuţitului, obiceiul să sărim pe oameni care nu bănuiau nimic. O fracţiune de secundă am avut la dispoziţie, doar cât să-mi dau seama că avem de-a face cu vechea mea gaşcă, apoi am simţit o lovitură în moalele capului şi s-a lăsat peste mine întunericul.

Când m-am trezit aveam mâinile legate la spate. Stăteam pe un scaun şi-mi erau şi picioarele legate de picioarele scaunului. Gura îmi era umplută cu ceva şi nu puteam nici scuipa şi nici urla. Oana plângea întinsă în pat, o auzeam suspinând şi-i auzeam  rugile inutile, adresate unui Dumnezeu surd şi orb. M-am zvârcolit dar tot ce am reuşit să fac a fost să mă răstorn cu scaunul şi să atrag atenţia asupra mea. Chin deja îşi terminase numărul cu viitoarea mea nevastă, cu mama viitorilor mei copii, cu singura femeie pe care am cunoscut-o şi pe care am iubit-o îndeajuns cât să înţeleg că avea întradevăr suflet de înger. Un alt nenorocit din Cuţit o călarea pe Oana şi eu inutil încercam să urlu, inutil mă zbăteam. Chin, fie el blestemat şi în iad, a venit lângă mine rânjind şi mi-a spus că doar nu mă supăr că-şi iau şi ei partea din femeia mea, doar  mi-am luat şi eu de destule ori partea în casa lui, din femeile lui. Am muşcat de disperare în ce aveam îndesat în gură şi am simţit cum dinţii din faţă mi se sparg cu o pocnitură dar durerea pe care o simţeam în piept era infinit mai mare decât cea a unor dinţi dizlocaţi. Două ore blestemate, lungi cât o veşnicie în iad, am fost obligat să privesc. Două ore ea a plâns şi s-a rugat la Dumnezeu, două ore am blestemat eu cerul, lumea şi pe mine însumi, în gânduri. După două ore, când nici unul din cei şase nu mai era în stare să obţină o nouă erecţie a venit Chin să mă dezlege. Mi-a tăiat frânghia de la mâini şi de la picioare, mi-a scos cârpa îmbibată de sânge şi salivă din gură şi m-a împins în pat, peste ea, rostind vechea formulă, auzită de zeci de ori…
– Trage-o în ţeapă, Călugăre!

Mi-am sărutat soţia, femeia, îngerul. Ştiam că a fost pentru ultima oară, mi-am ascuns faţa în buclele părului ei şi i-am aspirat aroma de piersici coapte şi a vară. M-a strâns la pieptul ei plângând şi mi-a întors sărutul. M-am ridicat apoi în picioare lângă pat, am mângâiat încă odată obrajii scăldaţi în lacrimi, mi-am imprimat în memorie faţa acea cu ochi de luceferi, apoi înainte ca vreunul din ce şase să fi apucat să schiţeze măcar un gest, l-am luat pe Chin de piept şi dintr-o singură sforţare şi un sigur avânt l-am aruncat prin geamul închis. După o cădere de la etajul nouă n-a rămas din el altceva decât o halcă strivită de carne, amestecată cu bucăţi de sticlă, sânge şi oase. Ceilalţi cinci au fugit dar de scăpat nu puteau scăpa. Pe Şoloban l-am înjunghiat în inimă pe scări iar pe Vasi am reuşit să-l ajung din urmă în faţa blocului. I-am pus piedică din spate şi am sărit pe el. Când a venit poliţia încă îl dădeam cu capul de asfalt deşi nu mai era decât un boţ de carne însângerată.

Mi-au pus cătuşele, mi-au luat declaraţia. Am recunoscut tot, absolut tot. După două ore au fost arestaţi şi ceilalţi patru. Singurul care a scăpat din Cuţit a fost Motor. După cum am aflat de la gardieni pe Maiden l-a împins Chin în faţa tramvaiului când acesta i-a zis că mă anunţă de intenţiile lor. Despre Motor nu am vorbit nici eu şi nici ceilalţi, poate va reuşi să ducă o viaţă normală.

A doua zi dupa arestarea mea mi-au adus paznicii o veste tristă, nu neaparat neaşteptată. Oana a murit, a luat o supradoză de somnifere şi a lăsat în urmă un bilet. Doar că ne vom vedea…dincolo. Ca întotdeauna şi de data asta ea avea dreptate. Mie îmi vor da probabil vre-o douăzeci de ani şi-i merit, totuşi nu-mi voi ispăşi pedeapsa. Nu am motive s-o fac, dacă ar fi fost să stau închis în închisoare o veşnicie, aş fi stat, dacă la capătul timpului mă aştepta ea la poarta, aşa însă nici o clipă nu am de ce să mai pierd. Biletul meu spre lumea de apoi mi-e deja în buzunar.  Un şnur lung de mătase ce a fost cândva o armă de temut în mâna mea. Iniţial a fost parte a unei draperii, dar cum fabricanţii l-au umplut cu biluţe de plumb pentru a ţine draperia întinsă, eu i-am găsit o utilitate mai bună, unde loveam cu asta pielea crăpa şi durea a dracu’. Biluţele de plumb le-am scos din şnur în ziua când m-am mutat la Oana şi le-am aruncat, am păstrat doar şnurul de mătase să-mi servească drept  semn de carte. Să-mi amintească… În rest mi-au luat tot, până şi şireturile din pantofi şi cureaua de la pantaloni, dar nimeni nu s-a gândit să-mi deschidă cartea.

Nu vreau să mai am amintiri de nici un fel, nici semn de carte nu- mi mai trebuie, am ajuns deja la ultima pagină. Nu-mi lipsesc nici visele şi nici lacrimile, dacă la începutul vieţii nu le aveam, acum am rămas doar cu ele. Dar visul meu e un coşmar şi lacrimile mi-s amare. Aş vrea să mă ierte oamenii ori măcar să mă înţeleagă, să facă ei ce Dumnezeu n-a fost în stare.

În ultimul meu vis, Oana a păşit printre zăbrelele ce mă ţin închis şi m-a sărutat pe frunte.

-Moarte uşoară, Mihai!

Anunțuri

~ de balinferi pe Decembrie 7, 2009.

90 Răspunsuri to “O povestire …prea lungă”

  1. Eu am citit-o. Are pasaje bune in ea dar si pasaje fortate. La inceput tonul si violenta prind dar apoi isi pierd puterea. Dar mi-a placut ca ai trimis si acum si data trecuta. Stiu ca ai scris si pentru Nautilus povestiri foarte bune. Nu ar trebui sa te indepartezi de stilul de acolo. Cred ca ai deja un mic public pentru acele povestiri.

  2. Merci Silviu pentru răbdarea de a citi dar mai ales pentru observaţii. Întotdeauna cititorii observă amănunte care nu sar în ochi celui care scrie, de asta orice observaţie este bine-venită.
    Pentru Nautilus încă scriu, dar domeniul de interes acolo este sefe, eu scriu însă ( uneori) şi altceva.

  3. atit de real prezinti totul,chiar daca nu sint obisnuita cu genul acesta de realitati,totusi parca as fi acolo linga acest om si vad ceea ce vede el si ii percep sentimentele,simt teama ca ma aflu linga anturajul lui,simt ca nu ma pot baza pe el sa ma protejeze,as vrea sa pot ajuta victimele sa fuga de acel loc in care sta gasca…….
    ai vrut sa ajuti oamenii sa intelaga si aceasta realitate dura si sa se fereasca,sau sa isi protejeze copiii invatindu-i mai multe despre sex si natura umana,dar nu stiu daca au reusit cei de la revista respectiva sa inteleaga ca uneori e buna si o doza de realitate ,nu numai de vise frumoase…..
    visele sint necesare,dar ca sa iesi din realitate ,dupa ce o cunosti….
    ai public si pt genul acesta de scrieri fii sigur..smile

  4. Mulţumesc, Gaby, pentru încurajare!

  5. Buna!
    superba povestirea
    ta
    pai sa stii ca eu am trimis aproapre toate povestile de pe situl meu, bogdanahelp
    Nu le-a placut niciuna..
    mie imi plac, altora le plac, ce mai conteaza?
    Cu bine, bogdanahelp

  6. @Bogdana Mulţumesc pentru vizită şi pentru cuvintele frumoase.
    La povestirile pe care le scri important este ca ţie să-ţi placă, să te simţi bine scriindu-le şi totodată să te ajute să-ţi gândeşti gândurile până la capăt. Articularea ideilor în cuvinte este ultima etapă a gândirii.

  7. Buna! mie mi-a placut stilul tau de a scrie.
    este extraordinar as stii ca sunt oameni acre te citesc la cafeaua de diminieata sau ca aduci un zambet pe fata celor care au nevoie de asta
    Pe mine ma fac fericita toti cei acre citesc ceea ce scriu, pentru ca stiu ca pot schimba, poate, intr-o zi in bine starea de spirit a cuiva.
    Tu ai talent la scris, mergi innainte!
    bogdanahelp

  8. Încerc Bogdana şi cât timp scrisul îmi aduce liniştea sufletească de care am nevoie cu siguranţă nu voi renunţa.
    Am citit câte ceva de pe blogul tău şi mi-a plăcut cum abordezi subiectele. Aşa că te adaug în blogroll.

  9. Multumesc !
    In ceea ce priveste scrisul incearca si varianta editurilor, proza scurta se cere in general.
    „Formula as”publica in categoria „As de pica” povesti de la cititori cu premii
    Le poti scrie direct pe contact@formula-as.ro
    Multa bafta iti doresc!

  10. Dupa ce am citit situl tau cu atentie mi-am dat seama ca nu esti o fata, asa cum am crezut eu si ca ai incercat la majoritatea editurilor.
    Ma mai gandesc eu la alte variante, o fata tarznita are idei ..traznite!
    Stilul tau de a scrie este exceptional.
    cu bine,
    bogdanahelp

  11. Multumesc pentru ca m-ai adugat in lista de prieteni.
    Tu scrii mai bine ca mine! afara din tara!
    Ba sa castigi si premii, m-ai facut sa uit de realitate cand am citit ce ai scris pe aici.
    Nu te lasa in ceea ce priveste scrisul, sunt multe nulitati pe piata si talentele zac pe rafturi pana se pune praful dar sa stii ca si el, praful acela face ca lucrurile sa devina speciale.
    bogdanahelp

  12. Dragă Bogdana, întradevăr nu sunt fată. 🙂 Ştiu de ce ai ajuns la această falsă concluzie ( au mai făcut şi alţii greşeala citindu-mă), mi s-a spus la un moment dat, pe un site oarecare, că deşi sunt bărbat am un suflet de femeie. Nu a fost un compliment cel care a spus-o a vrut să mă jignescă, dar o astfel de afirmaţie nu mă deranjează ( nu are nici o legătură cu orientarea mea sexuală care este clar hetero) pentru că sensibilitatea este o caracteristică atribuită de regulă femeilor. La mine nu este sensibilitate ( am avut parte de destule şi le-am dus zâmbind) ci mai degrabă o ciudăţenie numită empatie. Mă pot identifica uşor cu orice om, pot privi lumea prin ochii lui, pot gândi gândurile lui, pot simţi durerile lui sau mă pot bucura alături de el.

    Greşeşti spunând că am încercat la majoritatea editurilor, nu de alta dar nu am încercat la nici una. Nu mă interesează celebritatea şi nimic din toate celealte aiureli, eu scriu pentru că asta este plăcerea mea. Scriu pentru că astfel mă simt întreg şi sunt fericit când reuşesc să determin cititorii să gândească ceva ce n-au gândit înainte, sunt fericit când reuşesc să vadă feţe ale realităţii care le-au fost străine şi sunt fericit dacă reuşesc să ofer câteva clipe plăcute în compania unui text al meu.
    Aşa că nu trag eu de edituri. În schimb am scris acum un an şi o lună o povestire pentru revista on-line Nautilus. Apoi înca una. Printr-o întâmplare norocoasă am cunoscut nişte oameni excepţionali cu care împărtăşim o pasiune pentru literatura science-fiction şi în luna ianuarie al acestui an am înfiinţat Societatea Română de Science-Fiction Şi Fantasy. De continuat am continuat să scriu şi drept urmare am avut onoarea de a debuta pe hârtie la târgul de carte Gaudeamus, unde a avut loc lansarea antologiei sf-f Alte Ţărmuri, carte care conţine şi o povestire a mea, alături de câteva nume grele ale sefeului românesc.
    În privinţa premiilor…există în toate un început. Anul acesta am obţinut locul doi la concursul Helion, în condiţiile în care premiul întâi nu s-a acordat şi înscrise în concurs au fost peste optzeci de texte. Altfel spus am obţinut deja mai mult decât poate spera un începător să obţină într-un an după ce a scris primul său text, debutul pe hârtie şi câştigarea unui premiu cred că sunt o atenţie chiar mai mare decât merit.

  13. (Scuze pentru comentariul pe lîngă postare.)
    Felicitări pentru interviul publicat, Balin!
    Şi la mai mare.

  14. Dragă Florine, orice comentariu lăsat de tine, indiferent că este sau nu la subiect, mă bucură.
    Mulţumesc mult pentru urare!

  15. Si mie mi-a placut. Nu e chiar genul meu preferat, dar am citit-o. 🙂

    Sarbatori frumoase sa ai!

  16. Mulţumesc Adina!
    Crăciun Fericit şi Un Moş Bogat îţi doresc!

  17. Eu am citit-o cu ceva timp inainte sa-i cunosc destinatia (blog/ rev. scriitorului) si nu mai stiu.. cred ca ti-am mai spus cu ce impresie m-a lasat..
    oricum, ideea e ca, pt mine, de la primul pana la ultimul rand, Mihai a existat cu adevarat, a iubit-o pe Oana, pe batran l-am blagoslovit pentru bunatatea si intelepciunea sa, pentru frumusetea firii sale – care s-a dovedit a fi creionata de Balinferi in persoana..(lucrare de maestru e acest caracter, batranul); nu prea aveam indoieli in ceea ce priveste premisa de la care au plecat toate ideile mele legate de poveste, conform careia cineva ti-a istorisit viata lui Mihai si tu ai facut-o cunoscuta prin talentul de a reda totul in scris. la un moment dat banuiam chiar ca l-ai cunoscut in realitate pe Mihai..pe Mihai Mihai, nu indivizi ce aduc cu el sau care te-au inspirat..
    crearea iluziei unei relatii atat de stranse cu propriul personaj cred ca este cea mai mare (si foarte importanta) calitate pe care un adevarat scriitor o poate poseda..
    ..sa crezi atat de mult in personajul creat de tine incat cititorul sa nu aiba dubii ca l-ai cunoscut, ca-ti este prieten sau ca esti chiar tu.. postulatul acesta, pe care indirect l-ai creat, este dovada clara ca atentia pomenita de tine mai sus este ceea ce meriti (ca sa nu te „frezez” cu perierea „..mult sub ceea ce meriti” ..am facut-o deja 😛 ).
    P.S:”… de maxim şase pagini este (deconcentrantă) deconcertantă şi cam imposibil…” Ui spirit de observatie, ca sa vezi la ce sunt atenti unii sau CAT de atenti te citesc unii.. 😛 No offence, pls!! 😀

  18. Dragă Eufemisme…stângace, nu pot decât să mă bucur că ţi-a plăcut povestirea, însă trebuie să-ţi spun şi că NU l-am cunoscut pe Mihai Negru. Nu aveam cum să-l cunosc pentru că Mihai nu există în realitate, nici nu a existat şi cred că nici nu va exista vreodată, tot aşa cum nici un alt personaj nu are în spate o persoană reală. E drept că am cunoscut cândva un băiat crescut într-o casă de copii, dar acesta nu are nici o legătură cu Mihai, avea alt caracter şi a trăit altă viaţă. Iar că eu aş fi bătrânul din poveste…ei bine, poate că aş vrea să fiu, dar mai degrabă aş zice că la un anume nivel eu sunt fiecare om din fiecare poveste. Pentru a scrie despre cineva trebuie să mă identific cu respectivul, altfel personajul rămâne la stadiul de jucărie de plastic ambulantă, fără suflet, fără sentimente, fără dorinţe.
    Iar în privinţa atenţiei cu care unii citesc, sau mai ales cu care citesc o povestire de-a mea, am avut de curând dovada. Aşa am aflat că vreau să spun prea multe într-o scurtă povestire şi nu reuşesc deoarece scurtimea povestirii este prea … lungă, am aflat şi că ceea ce ar fi fost bine am distrus cu finalul în coadă de peşte, că ceea ce scriu este lipsit total de stil şi imaginaţie, dar mai ales că nu fac nimic altceva decât să lipesc laolaltă câteva filme şi apoi să povestesc ce a ieşit. Altfel spus…ar trebui să las dracului încercările literare pentru că nu pot decât să dezamăgesc. Aş fi probabil dezamăgit şi eu…dacă aş fi plecat la drum crezând că vor pica toţi pe spate în faţa scrierilor mele şi că vor vorbi despre mine doar cu litere mari. 🙂 Dar cum eu nu scriu pentru a dovedi cuiva ceva, nici pentru că aş vrea să mi se acorde atenţie de vre-un fel şi nici pentru că mi-aş închipuii că din scris mă voi îmbogăţi…ci doar pentru plăcerea mea proprie mă cam lasă rece unele reacţii. Cele care se contrazic cu sine şi cele care nu au nici o legătură cu logica. Nu pot să iau în serios critica unui cititor dacă recunoaşte singur că nu a înţeles ce am scris, asta în condiţiile în care alţii au înţeles. Nici atunci când înşiră toate amănuntele mărunte care contribuie la firul narativ ca fiind idei…dar îi scapă exact ideea de bază. Nici atunci când cineva face critică pe baza unor presupuneri lipsite de sens. De exemplu: mi se reproşează că nu m-am documentat…pentru a lipi laolaltă fragmente luate din scrierile altora şi a descrie scene din filme.( Normal, nu se menţionează operele plagiate) Partea cea mai frumoasă este că mi se recomandă să învăţ din greşelile altora….când tocmai asta am făcut. De asta scriu încă, pe când cei din greşelile cărora am învăţat şi-au redus contribuţia literară la omniprezenta critică acidă. Totuşi, recunosc, am avut un moment în care m-am întrebat care sunt motivele mele de a scrie în limba română în condiţiile în care la noi literatura sefe-fantasy trage să moară pe când spiritul critic îşi descoperă noi valenţe. Culmea e că nu mi-am putut răspunde altceva decât : din masochism. 🙂

  19. Mno, aici e bai mare! Ştii de ce? Pentru că sunt într-atît de paranoică încît reuşesc să-mi întorc răspunsul tău, adaptîndu-l pe de-a-ntregul a.î să mi se pară că tot ce spui se referă la situaţia mea , prin subtilităţi fine de tot (exceptînd critica propriu-zisă, trîntită dinspre Mr. & Ms. cutărescu – nu pt că mi-s genială, ci pt că nici mamonu n-a auzit de EUfemisme..stîngace:D! cine-i şi împiedecata asta? 🙂 )
    Cheştia asta poate fi numită: „egocentrism”; „muscă pe căciulă”; „identificare”; „proiecţie/ umbră” sau din toate cîte nimic ăăă..puţin 😛
    Acum serios vorbind, mie mi-ar plăcea să am parte de aşa o ceată de critici (ine)stimabili..mamă ce-mi place şmecheria asta! 😀
    Serios! Cînd eşti casier la ghişeul „bobîrnace şi eructaţii acidulate”, înseamnă că produci măi draghe :P, dar mai ales, înseamnă că ceea ce produci nu trece neobservat 😉
    Acum, legat de începutul comentariului tău…eu sper că a fost vorba doar de una dintre metodele tale elegante de a explica şi pentru babele surde..sau..pentru tot prostu, asta aşa ca o stîngă eufemistică 😛 !
    Sper asta pentru că, ceea ce tu ai preluat din comentariul meu şi ai explicat pe îndelete pt orice cap, fie el şi bacovian (plin de „Plumb”), erau cumva accentele puse de mine pe desăvîrşirea cu care ai „construit” totul, reuşind astfel să creezi o altă „realitate”..
    nu ştiu cît de clară am fost..sau nu!.. cît de neclară am reuşit să fiu de data aceasta, însă pt nelămuriri sunaţi interiorul 011354354 şi operatoarea noastră … …;)
    Sănătate!

  20. Draga Eufemisme…stangace, ca sa fiu in consonanta cu un prieten care semneaza voicunike, te-as intreba daca n-ar fi bine ca, pentru a-ti demonstra calitatile, sa purcezi la scrierea si publicarea a ceva ce ar putea sa aiba 25% din calitatile literare pe care le demonstreaza Feri.

    Cu stima,

    Sorin Camner, care considera ca este necesara critica, nu reaua vointa

  21. Te-am înţeles dragă Eufemisme de prima dată. Ştiu că nimic din ce spuneai tu nu era o acuzaţie. De aiureli de acest gen se ocupă nişte jumătăţi de oameni care se visează a fi importanţi.
    Îi dau dreptate lui Sorin Camner, ar trebui să te apuci de scris pentru că deţii toate atuurile necesare, nu să produci ceva cu 25% din calitatea literară a textelor mele ci mai degrabă ceva cu 150% mai valoros. Asta în cazul în care eşti pregătită să dai nas în nas cu pomenitele capete bacoviene care nu sunt capabili de ani de zile să producă ceva publicabil dar se pricep de minune la acuzaţii de plagiat.

  22. :)) Hai că vă spun un banc!
    „X:-neaţa, vecine!
    Y:-apăi ui pe-aci, vopsesc gardul..
    X:-ooo, băga-mi-aş ceva în urechile tale surde..!!
    Y:-aşa ziceam şi eu pînă nu îngheaţă..” =)) 😀
    Ce rău e că vorbesc de plăcerea de a vorbi, întruchipînd tipul guralivului căruia îi place s-o ia pe coclauri cu explicaţii îmbîrligăcioase şi laude făcute subtil (ca să nu rişte acuzaţia de pupincurism urlător), cu exprimarea nu tocmai limpede şi un stil mult prea încărcat de conotaţii..e rău pentru că înţelegerea dintre el şi ceilalţi este adesea de tipul: „ca doi orbi între patru ochi”..
    Departe de a vehicula acuzaţii la adresa ta sau a scrisului tău, comentariile mele erau menite să aducă apreciere stilului, tehnicilor de construcţie a textului narativ, felului plăcut prin care creionezi personajele – atît de ingenios, dacă-mi permiţi, încît transpui cititorul într-o altă realitate, cea pe care o creezi tu; o faci bine de tot, deoarece ea oferă senzaţia unui surogat fezabil pentru a noastră.
    Nici acum nu ştiu dacă m-am făcut înţeleasă, dar pe scurt spun că scrierile tale îndeplinesc imperativele unei lecturi de calitate ( prin prisma propriilor criterii de evaluare şi apreciere, evident!)
    Sorin Camner: „Acum serios vorbind, mie mi-ar plăcea să am parte de aşa o ceată de critici (ine)stimabili..mamă ce-mi place şmecheria asta! 😛 Serios! Cînd eşti casier la ghişeul “bobîrnace şi eructaţii acidulate”, înseamnă că produci măi draghe 😛 , dar mai ales, înseamnă că ceea ce produci nu trece neobservat 😉 ”
    …îmi pare rău dacă exprimarea mea ghiduşă, stîngace v-a apărut, cumva, ca fiind insidioasă ori un camuflaj al relei voinţe.. poate şi eu v-am înţeles greşit la rîndu-mi, caz în care spun Pardon!
    Scuze pt primele comentarii nu-mi cer, pt că ştiu intenţia cu care le-am exprimat..eventual o fac pentru mesajul defectuos transmis, întrucît d-voastră l-aţi perceput..altfel decît aş fi vrut..

    Cît despre scris..nu ştiu cînd, dacă sau cu ce procent din calit.lit. ale lui Balinferi voi scrie..cu atît mai puţin publica..
    Iar tu, dragă Moş Nicolae, cred că exagerezi cu procentele alea! 😛 Şi Pecarov îmi spune că trebuie să scriu ceva publicabil, însă e nevoie de cureţenie generală în capul meu.. ordine pe rafturi, praf şters, dar, mai ales, o deratizare serioasă, că e plin de bărzăuni 🙂 Dovada o fac postările mele haotice, fără început sau sfîrşit, vărsate dintr-un preaplin de idei..dintr-un tumult de trăiri contradictorii, fără nume..fapt care, oficial, îmi oferă statutul de.. copil idiot 😛 Astfel că, pînă nu se face „big cleaning”, „doar cuvinte” disparate las în urmă 🙂 ..rătăcite în lumea veveveică 😉
    Sănătate şi un An Nou Fericit tuturor!!

  23. Dragă Eufemisme, nu e nevoie de aşa numita curăţenie, la tine tocmai stilul acela ghiduş dă farmec scrierilor. Asta trebuie s-o cultivi. Ceea ce ai de făcut este să-ţi aşterni textele aşa cum îţi vin, să le laşi deoparte câteva zile apoi să le reciteşti şi să le cureţi de cele atât de vag exprimate încât cititorului cu o inteligenţă medie şi cu cunoştinţe medii îi scapă sensul. Ori sa le exprimi mai clar. Astfel ceea ce scri ar deveni super!

  24. ..hmmm! dar oare e necesar să-l „ajut” pe cititorul mediu să prindă sensul..oare nu tocmai detaliile care-l fac pe acesta să nu poată rumega textele mele sunt exact ceea ce-mi defineşte publicul ţintă?
    oricum, lucrurile forţate n-au esenţă şi momentan nu simt nicio nevoie interioară să schimb ceva fără să resimt o considerabilă sforţare, care îşi pune amprenta şi pe scris..prin urmare aştept să vină din interior nevoia de a pune cap la cap ceva total împrăştiat şi cam..opac. între timp mă îndeletnicesc cu ghiduşii, încercări stîngace sau nu, de a obţine acea „uşurinţă a penelului”..

  25. Dragă Eufemisme, fiecare scriitor şi fiecare text are un public căruia se adresează. De regulă celor aflaţi în vârful „lanţului trofic” nu li se pot spune noutăţi, ei sunt acolo pentru că şi-au făcut temele. Literatura, pe lângă latura sa distractivă, are şi una educativă, iar de asta au nevoie cei mulţi ( şi mai puţin sofisticaţi).
    Pentru a ilustra ceva mai bine ce încerc să-ţi spun…mă folosesc de o comparaţie.
    Să zicem că tu nu te ocupi de scris ci faci pâine. Vrei ca pâinea făcută de tine să ajungă pe mesele celor care au nevoie de asta. Degeaba încerci să le-o dai celor care sunt obişnuiţi să mănânce doar cozonac pentru că nu vor avea ce face cu pâinea ta, trebuie să le-o dai nevoiaşilor. Iar aceştia nu vor sesiza că e pâine dacă o primesc ambalată în cutie de tablă şi pâinea va sfârşi la gunoi.
    Oare am ales bine exemplul?

  26. :)) Genial! Parcă tata a fost cel care a scris..şi el exact stilul ăsta îl adoptă ca să mă facă să înţeleg unele chestii 🙂 Oricum am înţeles după prima frază esenţa a ceea ce vrei să-mi transmiţi, dar exemplul a fost cireaşa de pe tort 😛 Mulţumesc pt sugestii, sfaturi şi pt. bunăvoinţa cu care-mi scrii! An Nou Fericit şi un revelion frumos să aveţi toţi! Îţi urez cît mai multe „debuturi” în anul ce vine 😀 😉 (ştii la ce mă refer..) !!!

  27. Mulţumesc pentru urări, să ai parte de un an minunat!

  28. Felicitari, felicitari si iar felicitari! Superb. Mult succes in continuare Balin. Ar fi o onoare sa citesti si posturile mele!

  29. S-a făcut dragă 🙂 , am lăsat şi un comentariu, cam lung ce-i drept.

  30. Lung, dar foarte interesant. Multumesc mult, apreciez foarte mult munca depusa. Toata stima!

  31. salutari! realitatea din povestea ta e una pe care am intalnito in multe si ca de obicei, chiar daca nu este o poveste reala, ma socheaza asa cum ar fi socat orice om normal. desigur uneori trebuie sa acceptam realitatea asa cum e, si cred ca e mai bine sa invatam din greselile altora decat sa aflam pe propria piele de ce sunt in stare unii oameni…

    mi-a placut foarte mult articolul tau, astept un altul 😉

    bafta

  32. Mulţumesc pentru aprecieri Eusebiu!
    Voi continua să scriu pentru că e parte din mine deja, fără scris nu aş fi eu însumi, cum nici fără citit n-aş fi

  33. Draga, ..Eufemisme, am si eu o curiozitate, desi pisica nu-mi va manca limba, nu de alta dar pisicile ma iubesc..la cel fel de „debuturi „te referi?
    Sunt tare curioasa…asa sunt eu, o fata traznita si foarte curioasa.

  34. Se referea la o greşeală apărută pe site-ul editurii Bastion, unde în cadrul prezentării făcute colegului şi bunului meu prieten, talentatului scriitor Marian Truţă, s-a strecurat o greşeală din care se poate înţelege că Marian a tot debutat de-a lungul decenilor trecute:
    „A debutat in Almanahul Anticipatia 1987, in antologia de limba maghiara Az osszerobbanas (1987), in colectia Clubul SF (Ed. Labirint, 1990), in revistele ‘Nautilus’ (Nemira, 1992), ‘Anticipatia’ (1993), Dor de Romania (1999) si Helion (2007), in Almanahurile Science Fiction 2007 si 2008.”
    De asta îmi urează Eufemisme noi şi noi debuturi. 🙂

  35. Off: cam asta e daca te intereseaza parerea mea: http://www.club-fantasy.ro/

  36. Dap, hammmmm
    daca tu zici!
    banuiesc ca nu ne-am gandit la acelasi lucru
    ma bucur pentru tine ca ai o hoarda de admiratoare pe aici si de admiratori
    sunt putin geloasa, ce-i drept dar anul abia a inceput..
    si la mai mare!

  37. @ Bogdana, Nu am eu nici admiratori şi nici admiratoare, sunt un om prea simplu pentru aşa ceva, am însă prieteni şi prietene, ceea ce face să fiu mai norocos decât cei care se pot lăuda cu admiratori. 🙂

  38. Nu ai gustat gluma
    Sunt cam acida..dap, te lasa cu prietenii tai si scuuuze daca ai interpretat altceva.
    Uneori imi place sa stiu tot.
    bogdanahelp

  39. Dragă Bogdana, eu te consider şi pe tine a-mi fi prietenă, nu te-am considerat deloc acidă iar în privinţa curiozităţii..ei bine, am si eu din plin. Poţi întreba linistit orice, nu dernajează pe nimeni, cu atât mai puţin pe mine. Eu mă bucur de fiecare vizită, aşa ca eşti mereu bine-venită!

  40. Merci Balinferi, cu prietenia la mine este mai greu dar tinand cont ca te-am crezut o fata, esti „prietena” mea.
    Pisica va manca limba intr-o zi dar si fata pisica, dar curioasa tot raman…
    cu bine.

  41. Ia mai du-te, măi, modestule!! 😛 Și dacă eu îți sunt prietenă ȘI admiratoare, ce mai zici? 😀 Hai, c-am glumit…îți sunt numai admiratoare :)) Vai, amuzantă mă mai cred uneori și numai eu (mă) rîd…hm, aș vrea eu!!
    Aaaa, da!! Sper că i-ai pus ghilimelele de rigoare cuv. „debuturi”..că Doamne ferește!, n-am vrut să spun că fiecare nouă apariție va fi de nivelul unui debut și nu într-o ascensiune firească pe scara valorilor..d-lui Marian Truță nu i s-a făcut tocmai o cinste cînd aparițiile în diverse..i-au fost numite „debuturi”.. dacă ne gîndim bine.. ăăă îî aaa…înțelegi tu ce vreau să zic, că numai clară nu mă simt..acum..și-n veci! 😀
    Sănătate!

  42. Hmmmm…
    Uite cum facem: te las să mă admiri două minute, chiar mă întorc şi pe cealaltă parte să mă pot lăuda apoi că am fost admirat de jur-împrejur, dar îmi promiţi că după aia, deşi îţi va fi cumplit de greu deoarece întradevăr merit admiraţia- mi-e şi greu sa mă desprind din faţa oglinzii unde mă antrenez pentru a primi zâmbind complimentele- îţi vei tempera înflăcărarea faţă de prea minunata-mi făptură şi te vei mulţumii cu afişarea unei prietenii sincere. Dacă altfel nu merge te las să mă admiri în secret, uneori poţi să-mi trimiţi flori şi bileţele anonime iscălite sub nume propriu, dar nu mai multe de patru pe lună, asta pentru că timpul meu este limitat şi nu vreau să fiu pus în situaţia de a citi zilnic ore în şir scrisori de la admiratoare, care, între noi rămâne vorba, este tot mai multe. 🙂

  43. Balnferi, no offense, ma bucur ca ai din ce in ce mai multe „admiratoare”, eu insa pe net admir un stil, o vorba, eventual niste chiestii bine scrise.
    Am trecut de varsta indragostirilor pe internet, admiratoare cuiva in ceata nu am fost niciodata.
    Imi place sa glumesc cu stil daca insa se sare de nivel de glume bune nu-mi mai place.
    Am amice de 20 de ani care intreba de tine, poate ele iti vor scrie si scrisorele, eu in niciun caz.
    Acum daca citesc raspunsul meu, banuiesc ca nu mai intreaba ca s-au prins, mai fetelor, omul este insurat, bla, bla , bla.
    Nu este loc de admiratii.
    O zi buna iti doresc!

  44. Oauuuuu! Credeam că este clar tuturor că glumim aici şi că nici o discuţie în care este vorba de admiratoare sau admiratori nu trebuie luată în serios.
    Eu scriu şi sunt mai mult decât fericit dacă ceea ce spun se înţelege, dacă mesajul transmis de mine se recepţionează, nu caut nici un fel de admiraţie din partea nimănui, nici nu merit aşa ceva dar nici n-aş şti ce să fac cu ea.

  45. Ha ha ha =)) Na, că în sfîrșit m-ai luat la munca semănării de ambiguități (pt. mine n-au fost însă pt. alții..altele..da) Hi, hi! Ce-mi place!
    O să profit de oferta ta..dar ce fac eu pe la spate atunci cînd te întorci nu vei știi nicicînd (îți scot limba, îți pun coarne, mă fac că te prind de ici, de colo=)) ) Ca să fii sigur, eu zic să-ți pui o oglindă-n față în astfel de momente..ca să îți exersezi și zîmbetul șarmant de admirat-rîvnit-comentat și neînțeles de fete prea tinere și prea singure..:D
    @bogdanahelp: no offence, drăguțo, dar te-ai cam pripit să-ți însușești vraja (sau vrăjeala 😛 ) lui balinferi, cu intervenția asta! Pe mine mă îmbia așa dulce..(vezi d-le că-s predispusă la diabet..e ereditar :D) și a făcut-o numai pt că știe că nu-s un pericol social pt starea civilă a bărbaților ( însurați.. sau nu..) numai pt cea a femeilor (căsătorite..sau nu..) =))
    Am glume în program..again! Oupss!! 😀
    A, da! Scrisorele nu-ți scriu că nu știu scrie..numai pe suportul ăsta „internautic”. Mail-uri poate..O să te nenorocesc cu ele dacă încep..muahahahaha!! 😛
    Hai să ne trăim! Și bogdanahelp, nu te grăbi ca fata mare la măritat că bărbații nu știe de glumă ;D !
    Aide bai!

  46. vai draga mea cat esti de inteligenta!
    ma trecura apele sa stii…
    hai mai alsa-ma cu vrajelile ac ma cam plictisesti ca sa fiu sincera!
    unde d-ai si unde crapa
    am impresia ca esti moarta dupa balnferi de fapt si de drept
    de te bagi in seama singura
    ah, dar ce m-am speriat!
    By!

  47. Ce admiratoare nebune ai balinefri!
    ma scuzati dar ma retrag ca vad ca fetizele frustrate de pe net solo cred, se simt atacate , de ce, habar nu am!
    Fata mea, calm, ca abia a inceput anul…
    mult calm iti dorec si draga mea fii tu admiratore pe net
    Mie imi place realitatea..hammmmm//sa-mi spui si mie cum este o relatie virtuala, da?
    dar sa nu uiti..Eufemisme, parca asa te cheama?
    dar chiar ca m-am plictist, eu nu mai intru pe aici ca vad ca ai nebune pe net care sar de fund in susu fara sa fie bagte in seama.
    Comentarul meu s-a vrut o gluma, dar te-ai bagat ca musca in k..dragutza mea…vezi ca daca ma enervez eu se intuneca privelistea…ma duc la stele mele si la trandafirii mei ca sunt mai castigata.

  48. toate nasoalel si toate frustrale stau la agatat pe internet si cand apare o fata cu adevarat frumoasa si inteligenta, sa ma mai laud si eu ca mi-au murit laudatorii, le i-au foc fundurile ca deh! ele sunt tari in plisc pe internet ac in realitate seamana cu bunika din groapa dupa sapte ani.
    E misto rau in Balaceanca Moll, sa stii..e plin de admiratore.
    Am mai paruit pe una in Moll odata, i-a vezi poate te bagi?
    sa incepem anul bine!
    cu drag,
    bogdanahelp

  49. imi intri pe site si am lauzi si pe aici am i-ei la misto?ai grija ca iti bag o mana in par si te apruiesc de te linistesc pentru tot anul daca te prind.
    Eu sunt o fata dulce si de treaba dar daca te zgarii pe fata ramai zgariata tot anul, mai..Eufemisme, mai , draga mea…proaste ac tine , ma impiedic de ele pe strada sa stii, esti cameleon?
    In primul rand nu te-a bagat nimeni in seama, exact ca musca in k ai intrat sa comentezi, eu rezolv probleme foarte repede si de neuitat.
    Pentru altii
    Spectacol faca daca vrei dar fac un spectacol cu tine de te linistesc…de nu mai intri pe niciun site in viata ta, ai grija…poate te scoate Balinfei de mila la vre-o cafea, dac zici ca nu esti vreun pericol pentru cei deja „luati”…si cafeua o vei plati tu!
    Proastele nu ajung in rai, nu stiai?

  50. Dragă Bogdana, îmi pare rău că trebuie să-ţi spun dar ai sărit calul, rău!
    Eufemisme este o foarte bună amică a mea şi îţi garantez că nici prin cap nu i-a trecut să facă mişto de tine sau de oricine altcineva, la modul general, doar are ea un mod aparte de a glumi. Nu era cazul să te enevezi, sincer.

  51. Multumesc mult.
    Ma stregi si pe mine te rog din lista te de preferinte
    Pastreaza=ti nebunele la tine pe site.
    Merci frumos.
    Daca o mai prind pe aia ca mai comenteaza ceva pe aici nu mai intra pe niciun site in viata ei, asta i-o promite bogdanahelp , de nu ma tin dupa ea si unde o vad, o pocnesc ca pe mine nu ma i-a nimeni la misto.
    va doresc o zi buna.

  52. * Partea bună din toată povestea asta este că am avut cea mai mare porție de rîs din ultimele luni, juuur!!!=))
    * Partea proastă …
    ..inițial am scris-o aici, dar, după cum mi-e stilul (în logoree bufă) m-am pomenit practicînd „arta bunului-simț în eufemisme stîngace”, care s-a cam întins la ț-șpe mii de cuvinte 😀 Dar blogul lui balinferi are un profil cum cade bine unui om serios și nu merită astfel de „spoieli” din bidinea 😛
    Sănătate!

  53. […] în interacțiunile mele cu ceilalți (fie ele sub formă de mesaje scrise, comentarii pe diverse ori porumbei scăpați în dulșele meu grai ardelenesc), mai dau peste oameni de acest gen și […]

  54. „cand la femei le vin idei, taci din gura ca ti-o iei”

    mi-a placut mult povestea 🙂

  55. @ fixpink , Mulţumesc pentru vizită şi pentru sfat. Mai ales că …de luat oricum mi-o iau, chiar dacă tac. Sau poate tocmai de asta?

  56. :)) nu vreau sa mai provoc nicio discutie interpretabila.
    dar totusi trebuie sa te intreb de ce o sinucizi pe Oana? nu ma asteptam sa moara inaintea lui.
    d.p.d.v. dramatic ma gandesc ca trebuia sa moara, dar dupa 20 de ani de indurare moare dupa o noapte de chin, chinuita de insusi Chin 😛 ?? sau i-ai curmat suferinta pe termen lung?

  57. Hmmm…bună întrebare!
    Uite cum facem, m-ai prins într-un moment în care sinceritate mă înghionteşte şi nebunia mă stăpâneşte, aşa că voi recunoaşte cinstit că…sunt un sadic şi am sinucis-o pentru că am putut! în plus sunt şi misogin pur sânge, mai ceva decât caii arabilor, aşa că adaug şi celălalt motiv: nu suportam gândul ca ea sa trăiască şi să-şi facă de cap prin discoteci cu tot felul de hăndrălăi când bietul de Mihai zace la mititica şi visează la chiftele aruncate cu praştia. 🙂

    Vorbind serios? Pentru că…aşa a fost Oana. A îndurat multe, nu a avut nimic decât demnitatea ei umană şi considera că nu poate oferi altceva mai de preţ celui pe care îl iubeşte decât fidelitatea ei şi gândul că este unicul bărbat din viaţa ei. Dacă toate astea i-au fost luate cu forţa de Chin, a considerat că aşa nu vrea să mai trăiască.

  58. „M-am îndrăgostit de ea. Mă credeţi că am iubit-o încă dinainte s-o întâlnesc? Cred că fără să fi ştiut am căutat-o mereu.” e pasajul meu preferat care m-a facut geloasa si in acelasi timp sa-mi doresc sa simta cineva asa pentru mine.

    si nu-mi zice ca m-am inmuiat ca o virgina ca ma indoiesc pentru ca incerc sa fiu tare :))

  59. Chiar dacă te-ai înmuiat ca o virgină şi asta ar putea trece drept defect în ochii unor „mucho” sau drept calitate în concepţia unora caracterizabili prin sentamentalism excesiv…asta nu exclude încă posibilitatea de a întâlni omul care să simtă aşa ceva pentru tine. Este suficient să umbli cu ochii deschişi prin lume şi să ai răbdare, doar nici Dumnezeu n-a clădit lumea într-o zi deşi atotputernicia i-ar fi permis aşa ceva. Nu ştiu însă dacă a-l întâlni pe acel om va fi o întâmplare fericită…ce te faci dacă tu nu-l vei putea iubi? Ce se va alege de el după ce îşi întâlneşte idealul şi trebuie să se împace cu gândul că nu s-a ridicat la standardele ei?
    Cum ar fi să-ţi doreşti aflarea unui om pentru care ţi-ai da fericită viaţa? Cum ar fi însă dacă el nu te-ar observa?
    Da, ştiu, tâmpite întrebări…pe marginea unui vechi adevăr. Iubirea este măsura singurăţăţii noastre iar fericirea s-ar putea măsura în numărul clipelor de nefericire trăite în aşteptare.

  60. Ce frumos povestiți voi aici, măi dragilor și iată că iarăși mă bag eu ca musca-n k..păi, poate din cauză că ador vorba aia „muscă cu experiență, caut k..proaspăt..!” și sper din suflet să nu se interpreteze că am vrut să spun că blogul ăsta e un k..!! că v-o luați, să moară Bibi!! 😛
    @fixpink: ce vorbești tu, scumpă??!! Eu am simțit asta pentru tine și în mom în care te-am văzut am știut că TU ești the one, my only one!! Nah! Că amu trageți concluzii 😀 !!
    “cand la femei le vin idei, taci din gura ca ti-o iei” bună, bună asta!! =)) Totuși, eu cred că-i valabil și pt femei…ați văzut că una a pățit-o..nu știu cît de rău dar eu zic că destul de..:P
    Sunt curioasă cine m-a citat așa frumos și s-a semnat cu numele meu .. hmm! 😀 „Mama” sigur n-a fost, asta-i bistoș!! 😉
    Sănătate!!

  61. poate unii au nevoie de „help”?

  62. intrebari tampite?nu, nu, hai sa vezi intrebarile tampite: de ce imi doresc lucruri frumoase si cand le obtin le vad insignifiante?
    de ce primesc lucruri frumoase si nu le stiu aprecia?
    de ce imi place mai mult lupta pentru ceva decat momentul gloriei?
    de ce nu pot savura momentul gloriei cum se cuvine si imi vin idei pentru lupta urmatoare?
    de ce imi doresc sa ma iubeasca si cand o face mi se pare game over?
    de ce nu ma pot complace intr-o lume normala?
    de ce tre sa stric normalul?
    de ce urlu inspre a muta stalpii din loc?
    de ce ma fac mica atunci cand stalpii se coaboara si imi vorbesc?
    de ce asta? de ce aia? de ce nu?

    de ce imi/ iti pun atatea intrebari retorice cu acelasi raspuns?

    stiu dar vreau sa stiu mai multe 🙂

  63. @ fixpink întrebări multe, un singur răspuns: eşti tânără.

  64. acum asa-s de curioasa cati ani tu de numa numa 😀

  65. 😀 @fixpink: faine de tot întrebările tale (tu îmi citești în căpățînă, măi fato!? 😛 ) dar ultima întrebare, subtilă așa..(șmecheră mică ce-mi ești!), este cea mai tare!
    hai, balinferi, ne spui?! 😛 (nu că n-aș ști.. 😉 )
    Și chiar dacă veți considera că mă tot bag în zamă ca tanga pe „oareșiunde”, vă întreb de ce nu-mi răspundeți și mie 😦 ? Că-s tînără și eu și și eu sunt curioasă nevoie mare! Și-s copil drăguț (chiar dacă puțin prostuț 😛 )!! 😦

  66. @ fixpink, am cu grămada. Adică prea mulţi deja. Asta însemnând 36 şi-s împliniţi de numa-numa! Ia să-mi ziceţi moşule de acum! 🙂

    @ Dragă Eufemisme, cu cea mai mare plăcere voi contribui la satisfacerea curiozităţii tale…cu condiţia de a întreba ceva.:)
    Sau ai întrebat şi nu reuşesc eu să recuosc interogarea?

    @ gabri, mulţi au nevoie.

  67. Păi cum nu?! bine..mascată așa dar curiozitatea, chiar și fără semnul interogativ, tot întrebare rămîne..ziceam că mi-s curioasă cine m-a citat așa frumos și și-a însușit numele meu..eu am postat „dedicații”..ca răspuns, dar n-am spus direct căci nu voiam să fiu acuzată de reclamă mascată 😛
    Ei, întrebări de fată aflată-n crizele lunii..ianuarie, nu e nevoie să răspunzi..mă băgam și eu în zamă că mi-e foame rău 😦 mi-s studentă, ce mai.. Sare cineva cu o felie de pită cu unsoare? 🙂
    Sănătate!

  68. Dragă Eufemisme, eu nu pot da astfel de detalii…pentru că nu le cunosc. Nici cu pită cu unsoare nu te pot trata, cel mult cu ceva cioco, dacă mă străduiesc. 🙂

  69. Mosule, ce tanar esti! 😀
    mi-a facut placere sa comentez, sa primesc comentarii si sa fiu comentata 😀
    asa-i in tinerete la femei cu idei, te-apuci si faci chiar daca nu vrei 😉

  70. Păi ba poți dar nu vrei și te înțeleg..știu de ce! pt că nu se cade și tu ești om cumsecade 😉
    Bună și cioco.. dar dup-aia mă sponsorizezi și cu insulina..
    A, da, Moș Nicolae!! Cea de data trecută am împărțit-o frățește cu celălalt copilaș, Dario Pecarov, iar pe a mea am pus-o pe brad că erau niște bobo tare fain ambalate. Am gustat și eu vreo cîteva..cînd mi-am dat seama și eu că avem șoricei de brad care ne mănîncă bomboanele, mai erau doar ambalajele goale..Am prins șoricelu, din fericire..era tata, care-i un copil mai mic el așa..
    Dar a fost bună tare tocmai pt că mi-a revenit puțină! Știm cu toții vb „puțin și bun!”
    Mulțumesc (ți-a transmis tata Jerry) și mai aștept și altădată (zice tot el)! 😀
    Hai, să ne fim sănătoși!

  71. @ fixpink, tinereţe si femei, ce bine sună! Amu fac şi eu ce mai pot…comentez.
    @ Eufemisme -era sa scriu eufeminisme 🙂
    Nu contează la ce copil se nimereşte cioco, important e doar să se bucure cineva. Salutări lui tata şuarec! 🙂 Dar să-i spui si că cioco numa la sărbători vede !

  72. Nu era bai de scriai eufeminisme că oricum de-alea-s numa că-s stîngace..adică cam pe dos..că nu mi-s feministă, nici misandră..am sexul neutru și mă cheamă Miso Gina-Sandra 😀
    Tata șuarec nu mai pupă ninic nici de sărbători că e prea grasss. Copiii s-o îmbucurat grozav să știi! Chiar! Ți-a spus Pecarov că „atunci” am stat prin gară vreo 70-jde minute? Și tot n-am mai avut răbdare să mai așteptăm trenu (nu de alta dar deja săreau toți boscheții pe noi..trăgeau la ciocolată dar mai ales la mașina roșie a lui Dario 😀 ) și am dormit la un prechin în Alba..după ce m-am rătăcit și într-un sf l-am găsit 😀

  73. Ce de aventuri aţi avut pe vremea când eu dormem deja! 🙂

  74. Dragă Bogdana, ţi-am şters ultimele comentarii pentru că limbajul era neadecvat. Nu ştiu de ce te-ai supărat pentru că nimeni nu a avut treabă cu tine, nu văd nici sensul unui minirăzboi, dar dacă vrei să-l porţi te rog să nu-mi foloseşţi blog-ul pentru aşa ceva decât în cazul în care eşti dispusă să foloseşti un limbaj civilizat. Mulţumesc!

  75. Vaaai, de ce??? de ce ai șters??? uf, ce curioasă eram!! 😀
    bogdana, te invit la mine pe blog cu acele comentarii că noi arghielenii suntem oameni tare cumsecade și primitori..so..feel free and be my guest! 😉 lasă blogul lui balinferi în pace cu clinciuri de-astea..ai uitat că-i om serios și pe deasupra e și însurat..??!!
    Sănătate!

  76. SaluT!
    am aflat ca s-a rezolvat marea paruiala dintre bogdanahelp si eufemisme
    acum nu vreau sa fiu rau dar la ce comenatrii lasa Eufemisme pe aici cred si eu ca pe bogdana or apucat=o crizele.
    nu pot fi nici macar impartial, eu am cunoscut-o pe Bogdana in realitate si-i atre dulce si simpatika

  77. Penru imaginea ei s-a potolit ca este pacat, fata asta chiar scrie bine.
    Am vazut si eu ‘spamurile” primte de fata, 145 la numar scrise dupa marele schimb de cuvinte dintre ele doua si chiar ca -i inteleg reactiile

  78. Noroc ca -i fata de comitet ca altmintrei i se pusese pata cea neagra
    sa auzim numai de bine!
    Cristian

  79. In general daca esti moderatorul unui Blog nu publici absolut nimic nici dintr-o parte, nici din cealalta ca altminteri, alimentezi conflicte care oricum nu si-au rostul
    Si tu singur ti le pui in cap, ciar daca una este necunoscuta si alta amica, nu conteaza, cel mai ok este sa fii impartial.
    Altmintrei, super blogul tau,bogdana te-a laudat si chiar am fost curios sa aflu.
    Cristian

  80. „Am vazut si eu ’spamurile” primte de fata, 145 la numar scrise dupa marele schimb de cuvinte dintre ele doua si chiar ca -i inteleg reactiile”
    @cristian, eu sper ca s-a priceput ca nu e nici o legatura intre spamuri si eufemisme, de altfel schimbul ala de replici pe blog n-a fost decat un pui pe langa schimburile ulterioare generate de o neintelegere. N-are rost sa acuzi pe nimeni nici sa aperi pe nimeni. Fiecare are dreptul sa lase ce comentarii vrea, unde vrea. Nu vad ce comentarii a lasat eufemisme chiar atat incat sa justifice reactia bogdanei. Ea a reactionat asa pentru spamurile alea urate de care vorbesti si care n-au nici o legatura cu eufemisme sau cu feri.
    Eu propun sa nu mai vorbim de chestia asta si sa lasam lucrurile sa se intoarca la normal. Bucurati-va de weekend, ce naiba, ca luni incepe iar munca:D
    si ca sa nu zica feri ca-s pe langa subiect…
    Povestirea e prea scurta nu prea lunga;))

  81. Eu ma refeream la povestirea Moarte Bună, Mihai , că ar fi prea lungă, dar văd că până la urmă povestea asta dintre Bogdana şi Eufemisme tinde să devină şi mai lungă, chiar să capete accente ce amintesc de celbrul caz Elodia, cu momente de calmie şi cu reluarea ostilitătilor din alte şi alte poziţii, cu anunţuri surprinzătoate şi dezvăluiri care mai de care, chiar şi cu probe pe care unii susţin că le-ar avea dar pe care normal că nu au disponibilitatea de a le prezenta. Dacă mai continuă o vreme în acest ritm, sincer mă voi simţi tentat să scot cazul din virtualul pur, să iau cele două personaje principale, plus figuranţii, printre care mă autoinclud si pe mine şi să fac un scenariu. Ceva cu o acţiune desfăşurată la o casă de nebuni, cu asistenţi şi asistente stând pe margine şi îndemnând implicaţii să se liniştească, cu două paciente ce-şi sar la gât pe motiv că una îşi închipuie că cealaltă şi-a permis să aibe vise onirice cu idealul ei, ideal reprezentat de un desen obscen executat cu mare măiestrie de un alt pacient tocmai pe interiorul uşii veceului.

  82. Super, ce sa mai zic… Jos palaria! Am avut si noroc ca am ascultat-o chiar de la tine, altfel e cand o auzi din gura creatorului :)) Felicitari si iar felicitari!

  83. Ce faci frateso? Am citit povestirea ta si comentariile(esti subiectul razboaielor intre cititoare:)). Ce sa zic? povestea ta este interesanta,cu toate ca eu spre deosebire de restul cititorilor tai te cunosc prea bine si pe undeva am banuit sfarsitul. Cand zici k ai cunoscut un tip de la orfelinat cred k te referi la Pali,kre te trezea: prietene maghiar…e gata cafeaua:)) . Si inca ceva..(Te josz lupusz,friss hus,friss hus)stii ce vreau sa zic. Eu ma bucur ca scrii si ca iti place,ma bucur si mai tare ca place si la altii. Permite-mi sa iti dau o idee,, scrie ceva in stilul Rejto J. si incearca sa nu apara nici un viol,nici o pedofilie si sa nu se termine nimeni in pantaloni:)) Vezi ca iti pun pe mail ceva ce mi sa intamplat in vara anului 2010,daca si cu zacusca ai facut o poveste interesanta sunt sigur k si cu asta vei face. 😀

  84. Acum lucrez „frateso” şi am un program care nu prea-mi lasă timp pentru scris, dar să ştii că m-am gândit şi la a scrie ceva precum Rejto. Pot crea caractere în genul celor prezente în scrierile lui, problema e că stilul îi este absolut inimitabil. Mare păcat că a murit de tânăr ( la 37 de ani într-o tabără de deportaţi în fosta URSS, unde a ajuns pentru singura vină de a fi evreu).
    Oare Pali ce mai face? Uneori mi-e dor de el, era un băiat foarte la locul lui.
    „Friss hus” recunosc ca a avut o oarecare influenţă asupra mea, dar la fel a avut si o carte a lui Dickens si a lui Malot, când am scris povestirea asta ma gândeam de fapt la cum ar fi viaţa unui copil care creşte la marginea societăţii, unul care vede în exemplul cuiva cum trebuie să fie un om, dar trebuie să trăiască într-un mediu care nu-i permite să revina pe drumul bun.
    Trimite-mi şi văd eu ce pot scoate din întâmplare. Violurile, pedofilia sau celelalte întâmplai catalogabile drept pornografie în scrierile mele nu apar ca umplutură ci ca elemente necesare ori pentru crearea personajului ori pentru că firul narativ le cere.

  85. Am încetat să citesc după ce mi-ai lezat retina tastând „întradevăr” fără cratimă şi „copii” în loc de copiii. („că m-a născut întradevăr o femeie parcă nu-mi prea vine a crede pentru că mamele de regulă îşi protejează copii”). E posibil să fi fost o povestioară interesantă. Păcat că „impedimentele” nu m-au lăsat s-o aflu. 🙂

  86. Draga mea Ali Nuta, nu pot sa nu-ti dau dreptate mai ales ca cele pomenite de tine sunt extrem de dernjante si pentru ochii mei cand le intlnesc prin cine stie ce texte. Tocmai din acest motiv ar fi trebuit sa recitesc textul si sa-l corectez, dar, din pacate, imi tot zic c-o fac fara insa sa ma si apuc. De fapt toate scrierile mele sunt cam la fel de alan-dala, rusine sa-mi fie! Adevarul este ca sunt un puturos si jumatate, imi place sa pun povestiri in cuvinte, dintr-o suflare, dar nu am rabdarea sau disciplina necesara cat sa revin asupra textelor, sa le curat de greseli si sa reformulez toate exprimarile schioape…E drept si ca atunci cand ajung acasa seara rupt in gura dupa o zi de servici, nu-mi arde nici de scris, cu atat mai putin de corectat scrieri mai vechi. Toate astea insa nu sunt si nici nu se vor a fi o scuza ( este de-altfel inscuzabil), ci doar o explicatie schioapa si cum o mai fi ea.
    Imi pare rau pentru neplacerea si eventuala dezamagire pe care ti le-am produs!

  87. Hmm… După cât de finuţ ţi-ai însuşit critica, s-ar putea ca fondul să-ţi fie infinit mai plăcut decât forma concepută aşa cum ai spus, dintr-o suflare. Poate că te voi citi totuşi… cândva. :p

  88. Draga mea, in lumea asta nu pot creste decat acei oameni care sunt capabili sa-si recunosca lipsurile si greselile, fara astea orice invatare devine o inutila incercare de umplere a unui vas deja plin…Nu reusesc nici eu sa ma vad asa cum sunt intr-adevar, dar nici atat de plin de sine nu sunt incat sa nu mai fie loc de nimic in mine iar toate cotloanele inca goale incerc sa le umplu cu ceva util, ca de exemplu cu asumarea vinovatiei ( pentru a ma forta sa fiu mai atent cand mai scriu ceva) cand critica care imi este adresata vizeaza intr-adevar scriitura mea si nu pe mine ca om. Nu ca as avea ceva impotriva criticarii mele ca om, dar nu cred ca cineva citind ceva scris de mine ma poate cunoste suficient cat sa emita o opinie pertinenta si corecta asupra a ceea ce sunt.
    Problema mea cea mare cu scrisul deriva din faptul ca eu nu sunt scriitor ci mai degraba povestitor, motiv pentru care chiar spunea Mike (Haulica) intr-un numar mai vechi al Observatorului Cultural ca atunci cand ma citeste are senzatia ca stau langa el si-i povestesc, iar la povestile ascultate greselile de genul celor subliniate de tine de regula trec neobservate, nu zgandare timpanul cum lezeaza retina ( na ca te citez 🙂 ) cuvintele ignorant trantite in scris.
    Eu spun povesti. Fac asta de cand ma stiu si nici de scris nu m-am apucat pentru ca as vrea eu sa fiu confirmat ca scriitor, ori pentru ca as fi considerat ca din asa ceva se pot face bani, ci doar pentru ca simt nevoia sa-mi spun povestile, pentru ca sunt convins ca nimeni altcineva nu le poate povesti in locul meu si chiar daca o face nu o face in felul meu. Poate ca la un nivel subconstient toate astea ascund si o dorinta de a lasa ceva in urma trecerii mele, la nivel constient insa eu sunt preocupat doar de satisfacerea nevoii mele de a broda intamplari neintamplate, motiv pentru care nu merit sa fiu luat mult prea in serios cu incercarile mele mai mult sau mai putin literare…
    Ca ma vei citi… poate candva, e deja mai mult decat pot spera sa obtin de la sute de mii sau milioane de alte persoane si e mai mult decat obtin foarte multi scriitori consacrati de la noi pentru simplul fapt ca vietiile ne sunt prea scurte cat sa apucam sa citim tot ce merita. Iar privind lucrurile astfel devine si mai evident motivul pentru care e de inteles ca cineva sa nu-si piarda vremea cu scrierile mele care nici macar unor cerinte minime de corectitudine gramaticala nu reusesc sa corespunda. Eu, draga mea, sunt convins ca am ce spune lumii, dar sunt constient si de faptul ca zeci de mii de oameni de pe fata pamantului au lucruri mai interesante si intr-o forma mai placuta de spus si in concluzie nu pot fi decat recunoscator fiecaruia care macar incearca sa ma citeasca si intelegator cu toti care decid ca au ceva mai bun de facut. In plus, cum as putea cere altcuiva sa fie rabdator si sa ma citeasca, daca nici macar eu nu am rabdare sa-mi citesc scrierile?
    Multumesc, Ali Nuta, pentru vizite si te asigur ca esti o prezenta cat se poate de placuta indiferent ca ma citesti sau ba.

  89. Revenit, citit… hmm… nu-i rău. Plăcut. Mai revin. 😉

  90. Mulţumesc Ali Nuţa! Eşti bine-venită oricând doreşti să mă onorezi cu o nouă vizită

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: