Când radical din unu tinde spre infinit, sau povestea cuvintelor ce prind rădăcini

Am mai primit un răspuns…

Lucia Bordeianu este o viitoare mare scriitoare, bună prietenă de-a mea. Deocamdată nu are un chip, dar are voce şi cuvinte, dar mai ales are un suflet enorm, cam de mărimea întregului Pământ pe care constat cu surprindere că reuşeşte să-l îmbrăţişeze cu un gând. Precum Atlas în vechime sprijinea cerul pe umăr
aşa el sprijină lumea şi vecia într-un număr, zicea Eminescu într-o primă scrisoare, vorbind despre un domn din cale afară de capabil, însă depăşit cu mult de Lucia. Acolo unde savantul „sprijinea” doar lumea, Lucia face mai mult, o îmbrăţişează şi o ajută să se mai menţină o vreme, asta dacă e să dăm crezare acelei vorbe potrivit căreia lumea noastră va dura cât timp se vor găsi printre noi cel puţin zece oameni adevăraţi.
Dar să tac eu din gură şi s-o las pe Lucia să se prezinte:

Eu, radical din unu

Indiferent de locaţiile noastre de moment, temporale, geografice, istorice, fizice, spirituale, indiferent de variabilitatea lor, ramâne constantă dorinţa reîntoarcerii. În trecut, la pamântul de unde am plecat, la tribul din care am descins, către prima amitire legată de trup, spre primul Dumnezeu sau zeu în care am crezut. Începutul este de preţ, o comoară pe care o purtăm fiecare pe propriile corăbii, până în ultimul port. Reîntoarcerea este constantă datorită certitudinii: vom găsi sigur ceva acolo, care să ne îndemne să continuăm, care să ne arate ca pe o hartă, că, dacă de acolo am pornit, trebuie să ne îndreptăm…într-acolo!
Unul dintre începuturile mele porneşte de la cer şi pământ, cele două limite spaţiale pe care mi le-am stabilit într-o zi oarecare de primăvară târzie, în grădina bunicilor. Îmi alesesem, cu părere de rău, câteva zeci de victime printre firele tinere de lucernă: mă întinsesem în poziţie orizontală, strivindu-le sub greutate. Am închis ochii şi am visat la un suflet al pământului rece şi zgrumţuros , pe care, dacă-l avea, îl vedeam închis înăuntrul lui. M-am gândit: câtă vreme mă lasă să stau aşa, mă pot considera parte din el. Am deschis ochii şi m-a strivit cerul. Era parcă mai larg şi mai aproape ca niciodată. Din norii alburii, alcătuiam balauri cu unul sau mai multe capete şi feţi-frumoşi călare, cu suliţe pregătite să-i înfrunte pe viaţă şi pe moarte! Şi-atunci pământul devenea castel iar eu domniţă, o Ileană Cosânzeană cu cosiţe negre, nu ca spicul grâului. Uneori întindeam o mănă spre albastru şi mijeam privirea printre degetele răsfirate: „Dacă m-aş ridica, l-aş putea prinde de obrazul ăsta bucălat şi l-aş strânge –n pumn!” Astfel a fost începutul acela: zile calde dintr-o primăvară coaptă, când alergam pe furiş în spatele grădinii şi deveneam vrăjitorul care, doar cu un deget, putea uni cerul cu pământul.
Din vrăjitor, m-am dat de trei ori peste cap şi m-am transformat într-un indian fără coamă de pene, cu pletele-n vânt, călărind prin praful uliţei un roib nărăvaş: toiagul din lemn al bunicului. Oare nu i-am pus gând rău nici unui cocoş? În vremea aceea, asemeni unui ultim mohican, îmi apăram tribul de cetele de „cauboi”, venite din alte lumi, pentru a distruge liniştea de sub părul cel bătrân. Părul merita apărat cu propria-mi viaţă – dădea cele mai dulci si mai zemoase roade, încă vara devreme!
Batălia decisivă din cel de-al doilea razboi mondial se dădea in jurul casei bunicilor de la oraş, toamna, de sfinţii arhangheli. Zidurile ridicate de mâinile lui tataie erau pe-atunci ruinele părăsite ale oraşului bombardat de aviaţia inamică. Împărţiţi în două tabere, devenisem personajul colectiv negativ. Nici nu se putea altfel, atât timp cât văr΄miu purta numele unuia dintre soldaţii eroi de la „nici pe aici nu se trece”. Şi pentru că „românii” trebuiau să câştige, mă lăsam ciuruită de gloanţe până mă săturam să fiu „nemţii” şi mă aliam cu „ai noştri”. Atunci porneam mai în forţă contra „ruşilor”, chiuind şi hăhăind întru neliniştea morţilor aţipiţi în cimitirele aliniate în capătul străzii: evreiesc, nemţesc, românesc, turcesc.
Mai târziu am predat armele: războaiele ucid. „Voi pleca departe!” , îmi spuneam de la fereastră. „Să descopăr secretele lumii!” Şi abuream cu răsuflarea geamul îngheţat de crivăţul de afară, ca să pot trasa pe harta volatilă, cărări efemere. Eram expeditorul, exploratorul, descoperitorul, conducând o echipă de cercetaşi curajoşi , încrezători. Cu picioarele îndesate până la genunchi în zăpada de pe faleză, şedeam concentraţi pe banca bocnă, ca într-un amfiteatru academic de gheaţă, privind dincolo, peste apele Dunării.
– Vom pleca de aici: trecem cu bacul dincolo.
– Mai bine cu-o barcă din lemn, cu pescarii!
– Nu vom găsi niciunul care să ne treacă cu barca. Or să ne-njure şi-or să ne trimită la casele noastre…
– Sau poate vor chema poliţia!
– Le vom spune că mergem în expediţie.
– Şi dacă ne întreabă ce căutăm?
– E secret! Altfel ar ştii toată lumea şi ar porni toţi în expediţii!
– Crezi?
– Pornim la primăvară, când se topesc zăpezile, când se domolesc apele şi se usucă drumurile.
– Ne trebuie multe: bocanci, cazmale, rucsace, corturi, provizii…
– Ai tăi te lasă să pleci?
– Nu le-am spus nimic.
– Aveţi timp până se topeşte zăpada.
– Mama a zis că, dacă tot vreau să plecăm într-o expediţie, să luam un adult cu noi.
– Pe profu de sport!
– Neeh! Ar strica toată distracţia şi aventura…

Dar când s-au scurs streşinile, când soarele a topit şi ultimele zăpezi ghemuite în colţuri umbrite de stradă, când apele s-au liniştit şi s-au lărgit cu dăruire peste maluri, eu mă regăseam în bucătăria mamei. A mamei , fiindcă ea era amazoana care ştia să mânuiască cu dibăcie toate armele: furculiţe, polonice, crătiţi cu capace. Uneori, asistam contemplativ la demonstraţii, în tăcere, pentru că nu doream să intervin în universul ei. Căram după mine vreun manual, pretinzând o sete acută de cunoaştere, mă afundam cu nasul între foile groase şi-i spionam mişcările calculate precis. Alteori îmi extindeam cunoştinţele asimilate din temele şi lecţiile gata terminate, mâzgălind, pe foile de la mijlocul caietului, natură fixă: ibricul de cafea şi vecinul său mărul, vaza transparentă cu frezii şi petalele leşinate alături. Foile de la mijlocul caietului se rupeau cel mai uşor şi dispăreau casate de mâinile mele. Mama nu trebuia să ştie ce geniu al artei plastice se pierdea la clasa de limbi străine intensiv. Iar eu nu am vrut niciodată la Arte.
A fost şi-o zi când, jucăndu-mă cu creionul, n-am mai găsit nimic interesant în natura moartă din bucătărie. Rozând în dinţi radiera din capătul creionului, mă gândeam aşa că…natura îmi plăcea, dar că „moartă” îmi stârnea o opoziţie. Opoziţia m-a dus la antonime şi antonimia a născut cuvântul „viaţă”. „Să fie viaţă şi natură, atunci!”, m-am îndemnat. Cu guma roasă, creionul a zbughit-o pe foile de la mijlocul caietului de română şi a patinat nestăvilit pe albul de gheaţă al dungilor dictando.
– Ce faci acolo? m-a întrebat amazoana rupând în două liniştea căscată între noi.
– Am scris o poezie despre un pui de căprioară şi mama lui. Dar ăsta nu păţeşte nimic rău. Nici el, nici căprioara. Ajunge un cerb frumos cu coarne înalte şi ascuţite, un rege al cerbilor.
Mama m-a pus s-o citesc, dar nu am facut-o. Era prea lungă şi dacă vroia să afle povestea vieţii cerbului, nu avea decât s-o citească singură!

Iar Ion era un ţăran. Ana, la fel. Ţăranii mei mergeau primăvara la semănat, vara la prăşit porumb şi vie, la irigat iar toamna la cules. Ion nu avea ce prăşi, aşa că viaţa lui de ţăran nu avea nici un sens. Ana avea atât pământ, că nu-l putea prăşi singură! Se pare că nici lui Rebreanu nu-i plăcea natura moartă fiindcă, din creionul lui, a dat un sens vieţii de ţăran a lui Ion, în ziua în care acesta a cunoscut-o pe Ana.
Clasa de limbi străine intensiv aproape aţipise în timp ce le povesteam o zi la ţară, când lumea se trezeşte de noapte şi înhamă caii – dacă-i are, pornind în hurducăit de roţi spre câmpii. Însă nu acelaşi lucru s-a întâmplat şi acasă, în tabăra de concentrare a mamei, unde se reunise o parte din garnizoana familiei. Bătălia verbală era între amazoană si unchiul cu mătuşa mea. Nu se luptau pentru pământ, cum făcuse Ion, cu preţul vieţii; nici din iubire, cum plătise Ion cu moartea. Dar cuvintele lor gravitau, ca musculiţele beţive, în jurul acestei teme:
– Ce-a scris?
– O compunere despre ţărani.
– Şi de ce eşti aşa de agitată?
– Am vorbit cu doamna Stănescu, care m-a întrebat dacă am ajutat-o la temă. Nu înţelegeam de ce mă întreabă asta.
– Păi, de ce?
– Fiindcă a făcut o paralelă între „Ion” şi viaţa ţăranilor din zilele noastre.
– Romanul „Ion”?
– Da.
– De unde ştie de „Ion”? Abia la liceu îl fac.
– Habar nu am. Mi-a zis că l-a citit în vară.
– Şi tu ai văzut ce a scris?
– Da, dar nu am avut timp să citesc. Are vreo doisprezece foi.
– Câât? Adu caietul că citesc eu!

Caietul l-am pierdut demult. O piesă importantă din dezbaterea asupra „viitorului acestui copil!”. Dar cine mai păstrează în casă caietele de română „de teme”, dintr-a cincea?

Am urmat eu împotriva lor. Viaţa împotriva morţii. Focul împotriva apei. Negrii împotriva albilor, ceea ce duce la libertate împotriva opresiunii. Evreii împotriva nemţilor, ceea ce duce la adevăr împotriva minciunii şi unire împotriva ignoranţei. Atât de multe cuvinte!
Aveam un carnet. Nu, nu scriam. Înjuram într-una, fără virgulă, fără punct, fără semnul exclamării. Era o înjurătură continuă, trecând de pe-o pagină pe alta, într-o îmbârligătură hieroglifică, din care nici eu nu mai înţelegeam nimic la a doua citire. Dar cine dorea să înţeleagă ceva? Mai bine aşa, în caz că pica în mâinile inamicilor compuşi din mama, tata, sor΄mea, mă izbăveam. Totuşi , mă gândisem odată să folosesc unul din alfabetele inventate în vremea marilor expediţii. Le născocisem ca să putem comunica cu toţi membrii, chiar şi în timpul orelor, prin bileţele minuscule. Hârtiile împăturite cu migală precum răvaşele, zburau peste bănci ca nişte fluturi albi de noapte, orbecăind după lumină. Nu întotdeauna picau la ţintă. Aşa că am folosit Morse. La început, până au ajuns treizeci şi şase de capete să descifreze codul. Atunci am făcut o adunare secretă ad hoc, intr-o pauză, în curtea şcolii. Am hotărât să folosim „alfabetul Dan”. Dan era unul dintre noi. Îl chema de fapt Valentin, dar noi toţi îi ziceam Dan. Cu „alfabeul Dan” nu am mai pierdut informaţii în mâinile spionilor din clasă.
Pentru carnetul cu înjurături, alfabetul lui Dan era o procedură prea costisitoare, comparativ cu valoarea informaţiilor înscrise: pierdeam prea mult timp ca să codific cuvinte ce nu semnificau nimic altceva decât urletul meu contra a ceea ce îmi părea urât în lume. După o vreme, genul acela de manifest a pierdut din interesul pe care i-l acordam şi s-a transformat, precum o fac omizile în viaţa de zi cu zi, atunci când peste o noapte se leapădă de trecut şi-şi iau aripi cu care zboară spre înalt.
Primele mele aripi erau „Când te văd aşa cum eşti”, „Iubitului meu, Sirius”. Lui Sirius îi plăceau poeziile şi să glumească: mă punea să-i promit că nu-l voi da uitării nici când voi deveni o mare scriitoare. Alături de el, pe-o bancă, priveam Mureşul alergând spre câmpiile bănăţene şi nu înţelegeam despre ce uitare vorbeşte. Şi când să ajung o mare scriitoare? Eram într-a zecea la real.

Lucia Bordeianu

28.02.2010

Anunțuri

~ de balinferi pe Martie 1, 2010.

38 răspunsuri to “Când radical din unu tinde spre infinit, sau povestea cuvintelor ce prind rădăcini”

  1. Dacă aş fi fost vreun critic literar poate aş fi spus ceva…Dacă aş fi fost invidios, poate aş fi spus ceva…Dacă aş fi fost un om rău cu siguranţă aş fi găsit ceva de spus…Dar cum cineva, cândva, m-a înzestrat cu toate calităţile din lume (să nu-i spuneţi neveste-mi asta) mai puţin aceste trei ,,virtuţi,” n-am să spun nimic. De rău. Mi-a plăcut povestirea, întoarcerea în timp şi spaţiu spre magicul şi inefabilul copilăriei. Spre vise şi jocuri, şi răspântii de drumuri…Cu amintiri (surprinzător de) comune, faleza, trecerea cu barca şi expeditii în bălţile de peste Dunăre – care acum nu mai sunt – în căutarea peştişorului de aur. Cu alfabetul morse, şi gânduri spre o Cosânzeană blondă, cu ochi albaştri, dar care nu a ştiut niciodată , doar bănuia cred, când o apuca sughiţul! Cu visele din grădina bunicului, în cazul meu mai mult vie, şi capetele de balauri albi, ai mei cam negri şi cu pene, ce jinduiau la struguri…Şi felul de a scrie mi-a plăcut, simplu, firesc, fără cuvinte mari, pompoase, poetic, melancolic aşa cum eu nu voi scrie niciodată. Nu sunt în stare. Stilul meu e altul, vedeţi ce modest sunt, consider că am stil…O mică comparaţie îmi va da dreptate. Aşa scrie Lucia:

    ,,Unul dintre începuturile mele porneşte de la cer şi pământ, cele două limite spaţiale pe care mi le-am stabilit într-o zi oarecare de primăvară târzie, în grădina bunicilor. Îmi alesesem, cu părere de rău, câteva zeci de victime printre firele tinere de lucernă: mă întinsesem în poziţie orizontală, strivindu-le sub greutate. Am închis ochii şi am visat la un suflet al pământului rece şi zgrumţuros , pe care, dacă-l avea, îl vedeam închis înăuntrul lui. M-am gândit: câtă vreme mă lasă să stau aşa, mă pot considera parte din el. Am deschis ochii şi m-a strivit cerul. Era parcă mai larg şi mai aproape ca niciodată. Din norii alburii, alcătuiam balauri cu unul sau mai multe capete şi feţi-frumoşi călare, cu suliţe pregătite să-i înfrunte pe viaţă şi pe moarte! Şi-atunci pământul devenea castel iar eu domniţă, o Ileană Cosânzeană cu cosiţe negre, nu ca spicul grâului. Uneori întindeam o mănă spre albastru şi mijeam privirea printre degetele răsfirate: „Dacă m-aş ridica, l-aş putea prinde de obrazul ăsta bucălat şi l-aş strânge –n pumn!” Astfel a fost începutul acela: zile calde dintr-o primăvară coaptă, când alergam pe furiş în spatele grădinii şi deveneam vrăjitorul care, doar cu un deget, putea uni cerul cu pământul.
    Din vrăjitor, m-am dat de trei ori peste cap şi m-am transformat într-un indian fără coamă de pene, cu pletele-n vânt, călărind prin praful uliţei un roib nărăvaş: toiagul din lemn al bunicului. Oare nu i-am pus gând rău nici unui cocoş? În vremea aceea, asemeni unui ultim mohican, îmi apăram tribul de cetele de „cauboi”, venite din alte lumi, pentru a distruge liniştea de sub părul cel bătrân. Părul merita apărat cu propria-mi viaţă – dădea cele mai dulci si mai zemoase roade, încă vara devreme!”

    Şi cam aşa scriu eu, cel mai poetic text pe care l-am produs vreodată :
    ,,Visam că eram, ,,acolo unde eu să mor aş vrea”, vorba poetului – dar nu anul ăsta şi nici la anul…că n-au intrat zilele-n sac- în vie, la mine la Vameş, întins sub nuc cu sapa la cap, privind spre cerul senin, albastru, la cârdurile de berze ce pluteau maiestuos, în cercuri largi, din ce în ce mai largi, se pregăteau de ducă pesemne(ca PSD-ul), sus, sus, tot mai sus, extrem de sus, nemaipomenit de sus…insensibile, cam nesimţite animalele astea (tot ca PSD-ul), la criza de care era cuprinsă ţara…
    Le auzeam foşnetul aripilor, ciudat şi tulburător sunet, l-aţi auzit vreodată? bănuiam…păcat, ascultam cu încântare albinele zumzăind molcom, zburând din floare-n floare, sticleţii ce trăgeau în guşă în nucul cel bătrân, pus de bunicul, iar căţeaua tolănită lângă mine, cu burta-n sus, sforăia fericită, şi ei îi place-n vie, dând din coadă şi apărându-mă de muşte…
    Dar cum orice minune ţine numai trei zile, nici fericirea noastră nu ţinu prea mult. Un nor negru se abătu din senin peste noi. Era un stol de grauri răzbiţi de foame şi de alergătură pe mănoasele câmpii ale patriei, acum pârloagă, care se pogorî în pomi, cătând cu poftă la strugurii cei mari şi arătoşi ce tocmai dădeau în pârg. Şi cum o nenorocire nu vine niciodată singură, alt cârd, de ciori de data asta, trecu razant, în zbor la joasă înălţime, ca Mig-urile, croncănind sinistru şi trezindu-mi astfel căţeaua din somn, care o luă de nebună prin vie fugărind graurii, lasându-mă fără apărare, în faţa muştelor…Se porni şi un vânt turbat care împăştie toată frumuseţea şi splendoarea acelei minunate zi de vară..”.
    Vise atât de asemănătoare dar atât de diferite; probabil pomul sub care dormi e de vină. Sau sensibilitatea mea de fost strungar!
    Acestea fiind zise felicitări Lucia şi prietene Feri, o să-mi fie dor de voi, cariera mea de scriitor s-a cam încheiat, vine primăvara, voi face o barcă şi voi pleca în căutarea peştişorului de aur. Sunt ani buni de când nu l-am mai văzut, cred că a ajuns ditamai ciortanul…Asta dacă nu s-o fi făcut între timp, scriitor, ca mine…

  2. :))

  3. multumesc…sau asa ceva. Vorbeam cu Feri de chestia cu ”scriitoarea”, un cuvant atat de simplu (substantiv comun simplu – gramatica asta, cum le stie ea pe toate!) si marturiseam cumva ca nu asta este visul, ci acela de a lasa ”cititorii” sa zboare cu gandul departe. Daca povestea e despre un copil alergand si razand in soare sau in ploaie, sa s evada chiar ei arsi sau batuti de picaturi…daca povestea e despre razboaie, sa fie ei razboinicii viteji in fruntea cetelor, primind in piept sageti cu otrava…daca povestea este despre ceva ce nu a existat vreodata sau nu au crezut ca exista, sa porneasca spre cunoastere…asta este mai presus decat orice recunoastere oficiala, este mai de pret decat orice premiu acordat…in mine e o sete de a vorbi lumii…chiar daca ”lumea” este doar ”tu”…

  4. Frumos spus Lucia!

  5. ciudat… ma regasesc cam 60% printre randurile tale… si eu… tot de la sat, acolo unde ma jucam printre flori, butucii de vie si vrejurile prospete de capsun… unde faceam torturi din noroi si le impodobeam cu floricele de leandru 🙂 mama… parca si acum imi aduc aminte cum alergam seara pe islaz sa prindem bondari de mai apoi ajungeam istoviti acasa unde ne asteptau mamele cu gaturile lungite si mainile-n solduri… off… cata imaginatie aveam…

    e super povestea ta, te imbratisez si astept sa mai aud de tine.

  6. de la sat ne tragem toţi, de acolo unde s-a născut veşnicia.
    Eu sunt convins ca vom mai avea ocazia să auzim de Lucia.

  7. Nu am nimic cu Lucia si ii doresc numai bine, dar am citit primele trei cuvinte din proza ei si m-am indispus de n-am mai continuat. Oameni buni, „locatie” nu exista in limba romana, nu va mai lasati smintiti de presa noastra ordinara. Plssss
    (da, stiu, deformatie de om de editura, dar textele bune ar trebui sa ajunga si pe acolo la un moment dat…)

  8. Dragul meu Vlad, în limba română, din câte stiu eu, există cuvântul locaţie. Se referă de regulă la închirierea unui spaţiu, dar poate însemna si poziţia unei nave în larg, astfel termenul folosit impropriu, extins la aplicarea lui la siturea în teren a unui om si nu a unei nave, pentru a ilustra într-un mod poetic faptul că fără un sistem de referinţă omul este la fel de pierdut printre semeni sau în lume precum este o navă în larg devine o formă acceptabilă.
    Din câte ştiu eu, dar cum eu nu sunt vorbitor nativ de română s-ar putea să greşesc.

  9. Draga Balin Feri, tu cunosti limba romana mai bine decat multi dintre romani. Asta inseamna ca locatie sau locatiune se refera la un contract de inchiriere dar si la localizarea unei nave in larg, dupa cum ai precizat.
    Draga Vlad P. imi pare rau ca acest cuvant, perceput strict in sensurile indicate de Dex, te-a determinat sa nu citesti textul pana la capat. Ca om de editura, ar fi trebuit sa percepi sensul in care a fost folosit si sunt convinsa ca cei care citesc( cu adevarat) nu l-au inteles ca pe o referire la contract sau la localizarea unei nave in larg. De altfel, eu cred ca Lucia l-a inserat pentru a face o referire la ceea ce a remarcat Balin Feri si mi-e greu sa cred ca nu l-ai inteles asa. Literatura nu este riguroasa ca matematica sau ca alta stiinta exacta. Tocmai, pentru ca procesul acesta de creatie ne permite sa ne jucam cu cuvintele. Iti dai seama ce goale si seci ar fi textele daca doar am insira niste cuvinte respectand sensul lor propriu? Ori, in textul ei, ” locatie” a dobandit unul figurat. Dar asta este doar opinia mea.

  10. Sorry, asta cu „noi suntem artisti, ne permitem” nu ma convinge. Suna groaznic, in toate sensurile figurate sau nefigurate. Daca o sa ajungeti cu textele in fata unui redactor poate veti intelege. Sau poate veti ajunge la concluzia ca astia din edituri e prosti si doar pe bloguri e adevarata comunicare dintre oameni.

  11. Hai mai Vlad, doar nu asta ai înţeles tu din ce am zis?!
    Nimănui nu i-a trecut prin cap să presupună că aţi fi voi proşti. Eu mi-am permis să spun că după cât română ştiu, cuvântul locaţie există în română, asta nu înseamnă că te cataloghez pe tine într-un fel su altul ( ştii bine că am tot respectul pentru tine) ci doar că mi-am mărturisit ignoranţa, dacă greşesc, sau că te ajut să nu comiţi aceaşi greşeală, dacă am dreptate. Până la urmă cred că putem avea un schimb de păreri şi fără să ajungem obligatoriu la a ne cataloga într-un fel sau altul.

  12. No, scuze pentru comentariul anterior, care a iesit mai rautacios decat l-am intentionat. Pe scurt si la obiect: pls, sa nu mai justificam greselile de lexic prin licente poetice, atat voiam sa spun.

  13. Vlad, ai, cumva, senzatia ca cei care comunica pe blogul acesta e prosti doar fiindca sunt „neoameni” de editura? Si de cand exista vreun loc anume pentru adevarata comunicare? si, banuiesc ca stii bine care este diferenta dintre o greseala de lexic si o licenta poetica, nu?

  14. Nu-mi rastalmaci cuvintele aiurea, stii bine ca nu asta am spus. Vezi comentariul meu mai sus de al tau.

  15. O.K., stiu ca nu asta ai vrut sa spui, si, recitindu-l pe al meu, mi-am dat seama ca a parut incisiv. Nu asta a fost scopul, pentru ca am inteles de prima data ca nu ai fost rau intentionat. Numai ca nu putem fi toti de acord in toate, nu?

  16. Adică …fără scandal? Eu deja speram că se lasă cu păruială şi creşte traficul 🙂

  17. Caietul de romana dintr-a cincea sigur nu il mai am. DEX-ul este undeva, pe-aici. Cred ca ma voi obisnui sa il folosesc, in timp. Atunci cand imi fuge mintea pe hartie. Este adevarat ca pentru moment nu vreau sa aud de el! Imi place aceasta libertate! Nu mi-am fixat o tinta catre editare, de accea ma tavalesc in ”libertate”. Zambesc cu gura pana la urechi fiindca imi cititi textul. Cu licente cu tot, cu greseli cu tot! Ma incalzesc cuvintele lui Feri…M-am simtit ca puiul de closca.Intr-adevar m-am gandit la un vapor in larg cand am scris toate acel inceput.
    Asta imi place, plec la munca cu un sentiment de ”gata de lupta”…
    Ma mai gandesc…cand imi voi termina studiile, peste maxim doi ani, daca voi opta pentru a scrie cuvinte sau pentru analiza lor.
    Pentru ca ”invatam la scoala” despre editura de carte…s-ar putea ca incapatanarea mea, dorinta mea de a alerga, de a cunoaste, de a povesti….sa ma impiedice sa aleg treaba asta cu editura de carte. Probabil ca voi scrie.

    P.S. Stiu ca gresesc, ca am o groaza de citit, de invatat…stiu.

  18. Hmmm…scandal…paruiala…nu prea seamana cu noi. Poate data viitoare reusim…cine stie?

  19. Feri,
    Îţi mulţumesc pentru comentariul pe care l-ai lăsat pe unul din blogurile mele, aici:
    http://jurnalulmissouri.blogspot.com/
    L-am găsit abia acum. 🙂 Mi-a făcut plăcere!

    Diana Alzner

  20. Mulţumesc şi eu pentru vizită. Şi te mai aştept

  21. @Aryana, zici să ne străduim?

  22. De ce nu, Feri? Incercarea moarte n-are si, de altfel, s-ar mai anima lucrurile pe-aici, nu?

  23. Nu neaparat ca acum ar lancezi.Am vazut mai-nainte un comentariu de-al tau despre o povestire postata in decembrie la revista scriitorului, dupa ce am citit-o in prealabil. Reactia scriitorului/scriitoarei, ca nu se stie ce era, a fost foarte recalcitranta…acel schimb de replici a antrenat, intr-adevar atmosfera, ca sa zic asa. Ar fi o idee sa postezi pe blogul tau cate o povestire in fiecare saptamana, ca stiu ca ti se trimit multe, fiindca ar fi interesant de vazut comentariile. Si poate ca unii ar avea cate ceva de invatat…ne-ar scuti de mult timp pierdut cu lecturarea unor texte nereusite cum era cel pe care l-ai comentat. Si nu e neaparat nevoie ca toate povestirile sa fie bune. La urma urmei, si cei neinspirati merita o sansa…de a intelege din criticile altora, obiectivi si nepartinitori, ca ar fi mai bine sa se reorienteze.

  24. @Aryana
    Excelenta idee.

  25. „Si nu e neaparat nevoie ca toate povestirile sa fie bune. La urma urmei, si cei neinspirati merita o sansa […] ca ar fi mai bine sa se reorienteze.”
    Tu numesti sansa faptul ca un individ ar trebuie sa se reorienteze catre alta pasiune/hobby?

    Nu s-a nascut nimeni invatat si doar prin exercitiu reusesti sa ajungi profesionist in orice domeniu. Si sunt de parere ca acele critici precum „huuuua”, „lasa-te de scris” sau „ce text oribil” nu au fost si nu vor fi niciodata constructive. A, inca o chestie, nu lasa pe altii sa-ti trieze lecturile… gunoiul unuia poate fi comoara altuia… cartile starnesc emotii si imagini diferite de la om la om, nu lasa pe altu sa-si dea cu parerea si pentru tine.

    Oamenii traiesc intr-o competitie tampita si cauta mereu motive sa se demoralizeze intre ei… a naibii rasa mai suntem…

  26. @mandea007: crezi?
    @sefeu: daca mai multe persoane iti spun ca esti beat, inseamna ca trebuie sa te duci la culcare.
    E ca atunci cand ai inteles ca n-ai voce si te multumesti sa canti numai sub dus. Nu ma refeream la critici vulgare, ci la un mod de a-i face pe unii sa priceapa ca nu s-au nascut ca sa scrie, ci doar ca sa citeasca. Nu vad nimic rau in asta.
    E adevarat ca nimeni nu s-a nascut invatat, insa exercitiul nu poate compensa lipsa talentului sau a aptitudinii de a face ceva.
    Iar competitia poate exista, in viziunea mea, numai intre cei care sunt pe acelasi nivel, ca sa zic asa. Nu poti elimina niciodata pe cineva mai slab decat tine, ci, cel mult, poti sa-i arati o stare de fapt.
    Daca ai fi citit povestirea la care m-am referit si din pricina careia mi-a venit ideea, ai fi inteles ce am vrut, de fapt, sa spun.

  27. Daca talent nu e, nimic nu e. Indiferent cit ai trage de fiare…Are dreptate Aryana. Si eu am crezut la un moment dat ca as putea sa scriu…Chiar am fost incurajat de citiva profesionisti in materie. Dar mi-am dat seama ca sunt altii mai buni ca mine, asa ca am renuntat. Deocamdata, in viitor cine stie… Au fost doua lucruri in viata mea in care am fost chiar genial, iertata-mi fie lipsa de modestie. La unul am renuntat de buna voie la celalalt viata m-a facut sa renunt. Norocul meu ca mai stiu sa fac si altele, multe, si am cu ce sa-mi umplu viata. Deci nu-i nici o tragedie ca nu mai scriu. Si cum spuneam si alta data, totul e desartaciune. Cine o sa-si mai aminteasca peste vreun milion de ani, de ziua aceasta, de rindurile acestea, de Eminescu, de Shekeaspeare, de noi? Asadar sa fim buni, ingaduitori unul cu altul si , daca putem , sa ne vedem lungul nasului.

  28. Talentul nu se învaţă, e clar. Dar talentul nativ, necultivat, te transformă cel mult într-un foarte bun povestitor ( cum cred eu că sunt) dar nu într-un scriitor. Atunci însă când nu există nici talentul acela şi nici dispoziţia de a trece printr-o lungă experienţă de perfecţionare a stilului, atunci e de preferat să fie convins omul că nu are sens să piardă vremea cu nişte scrieri care vor fi dezamăgitoare pentru cititori şi vor stârni doar comentarii greu digerabile. Dar, după cum e şi normal, trebuie să te uiţi şi la cine îţi recomandă să te laşi de scris şi să te orientezi către altceva, nu de alta dar există şi o sumedenie de rătăciţi prin virtual care caută atenţia cu orice preţ şi se complac în postura de mari cunoscători, deşi la o discuţie faţă în faţă nu s-ar încumeta să participe dat fiind faptul că bagajul lor de cunoştinţe şi de lecturi îi face capabili să-şi exprime eternul dezacord pe motiv că nu le-a plăcut ori pe motiv că nu au înţeles, dar nu ar fi capabili şi să emită păreri pertinente argumentate, exemplificate, etc. Altfel spus, dacă îmi spun zece oameni treji că sunt beat atunci ma duc la culcare, dacă îmi spun acelaşi lucru zece indivizi cărora li se împleticeşte limba în gură şi ochii le stau câş în timp ce încearcă să se târască afară de sub masă, atunci prefer să-i ignor iar dacă insistă să fie băgaţi în seamă, atunci îi tratez precum merită, adică expeditiv sau prin evidenţierea faptului că atenţia pe care o pretind pe motivul unui profesionalism autoasumat ( exemplu 60 % dintre recenzenţii care vorbesc despre valoarea unor cărţi deşi ei încă nu au o mie de cărţi citite pentru a putea vorbi în cunoştinţă de cauză despre valoare si non-valoare).
    Precum spune Mandea: să ne vedem lungul nasului, altfel spus să nu ne revoltăm că suntem luaţi în râs dacă ne-am dat cu părerea ca hăbăucii şi cele enunţate de noi sunt contrazise de critici profesionişti sau de oameni cu vaste şi recunoscute cunoştinţe literare. Simplu: avem toate drepturile dar trebuie să şi ştim ce şi de ce vorbim.

  29. Eu cred ca in fiecare om exista macar un strop de ratiune, care sa-l faca sa-si dea seama daca a cazut sau nu in ridicol. Dar sunt unii care, pur si simplu, continua sa se autoconvinga ca sunt cei mai cei. Si, da, Feri, sunt multi care emit critici in necunostinta de cauza, insa chiar si acestea trebuie insusite dar cu moderatie. In fond, cred ca orice om se poate autoevalua destul de obiectiv si, coroborand cu criticile primite, isi poate forma o opinie despre…La asta cred ca se referea Mandea. Dar poate ca ma insel.

  30. Si mai sunt cei care, in cunostinta de cauza fiind, isi dau cu parerea lor avizata, dar, din diverse motive, tin cu tot dinadinsul sa-ti demonstreze ca nu vei ajunge niciodata la valoarea lor.
    Eu, una, nu ma pricep la critica literara. Mie ori imi place un text, ori nu, si de aceea ii las pe altii sa-l comenteze.

  31. Sunt de acord că este o idee buna să purtăm discuţii pe marginea câte unui text, dar pentru asta e nevoie mereu de acceptul celor care îmi trimit scurte povestiri pentru a-mi da cu părerea, nu de alta dar una e să citesc şi să spun ce cred eu despre aceea scriere şi alta s-o public pe blog-ul meu şi s-o supun atenţiei tuturor.

  32. Inteleg perfect ce spuneti si aveti tot dreptul din lume sa va sustineti parerile, poate aveti chiar si dreptate, dar eu inca mai cred cu tarie ca talentul nu e ceva cu ce te nasti, ci ti-l cultivi pe parcurs. Eminescu n-a fost geniu peste noapte, aia a fost vremea lor, cand scrisul era o activitate luata in serios si extrem de importanta, Eminescu si-a gasit patratica fantastica si a insistat pe ea.
    La fel cum un copil care invata bine la scoala si are rezultate bune pe ramura reala (matematica, fizica etc) va fi unul dintre elevii foarte buni si la stiintele de natura umana.
    Creierul trebuie stimulat ca sa functioneze, trebuie hranit cu informatie ca sa faca asocieri. Nu am dreptate?
    Pentru mine, definitia talentului e stric legata de devotament, atractie si placerea de a face ceva. Nu cred ca cineva ar putea scrie cu pistolul pus la tampla, oricat de talentat ar fi.
    Apropo de cei care se forteaza sa scrie doar de dragul de a se numi „scriitori”…mda, cunosc si eu cazuri… Fudulia intra la alta categorie… 🙂

  33. @sefeu: ai dreptate, talentul trebuie si exersat, ca si cerebelul, de altfel, care lasat in „paragina”, devine tot numai o buruiana. Dar, sa nu insistam cu exercitiul cand nu e cazul, asta vroiam sa spun, fiindca talentul e, totusi, ceva cu care te nasti. E ca si cum te nasti, de pilda, cu ochii verzi…nu-i ai nici albastri, nici caprui si nici negri, ci verzi. Iar niste lentile de contact nu fac decat sa ascunda adevarata lor culoare. Aaaa…ca daca n-ai grija de ei, te loveste miopia, e altceva, intelegi?
    Feri, in sfarsit, o concluzie…
    Eu cred in continuare ca o discutie pe marginea unui text, l-ar ajuta pe cel care l-a scris. Sunt oameni care au scris sau scriu dar nu stiu ce sa faca cu scrierile lor. Un comentariu cat de cat avizat le-ar clarifica, poate, nelamuririle, zic eu.
    Ti-am timis ceva pe mail, nu stiu daca ai avut timp sa te uiti peste textul meu. Nu e nicio graba. Sper ca nu te deranjeaza indrazneala mea.

  34. Am strecurat, din greseala, o virgula fara rost…se mai intampla.

  35. Pot să şi postez ce mi-ai trimis? Alături de eventualele mele observaţii, firesc.

  36. Te deranjeaza daca ma mai gandesc putin?

  37. Prefer un răspuns hotărât unuia rapid. 🙂

  38. O.K. Atunci: textul meu e prea lung, nu stiu daca ai reusit sa-l citesti. Si as vrea, daca nu te superi, sa-ti mai spun ceva pe mail.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: