1 Mai…

Cândva demult, într-o zi de 1 mai, am stat o zi întreagă într-un parc pe-o bancă. Aveam 17 ani şi eram la prima iubire, ceea ce este deja o scuză suficientă pentru cunoscători şi un foarte bun motiv pentru miştouri ieftine celor care niciodată n-au iubit.

Doar o bancă de pe care se scorojea vopseaua, copaci bătrâni în jur, mii de păsări ce îşi exprimau în triluri încântarea în faţa venirii primăverii…şi eu. Eram singur, atât de singur cum doar un îndrăgostit poate fi atunci când îşi aşteaptă iubita. Ceas după ceas trandafirul arăta tot mai ofilit, de parcă ar fi fost tocmai sufletul meu. Aveam o carte în mână cum am mai tot timpul de când mă ştiu, dar priveam inutil rândurile. Cuvintele nu se legau în propoziţii şi mesajul cărţii îmi scăpa preocupat fiind de altceva.  Tresăream la trecerea fiecărei persoane pe lângă banca mea şi aruncam priviri pline de speranţă către capătul aleii. Mă luptam cu mine însumi, o parte mai raţională a mea îmi cerea să mă ridic şi să plec, să merg oriunde doar să merg, să merg fără să mă mai opresc vreodată undeva, lângă cineva, însă inima nu mă lăsa. Stând pe aceea bancă i-am cerut pentru întâia şi ultima oară lui Dumnezeu să-mi facă un serviciu, să mi-o aducă pe ea aproape, s-o aducă pe ea la întâlnire, să-mi permită să-i văd zâmbetul, să-i aud glasul catifelat şi să-i simt mâna micuţă în palma mea. Dumnezeu însă era preocupat de probleme mai importante decât alinarea dorurilor inimii unui adolescent care în naivitatea lui permise unei puştoaice să devină centrul lumii sale şi rostul său în viaţă, privea probabil către oameni bătrâni şi bolnavi sau înspre copii ce mureau de foame prin alte părţi ale lumii. Nu ştiu ce făcea, dar nu i-a păsat că mie îmi sărea inima din piept la fiecare voce de fată purtată înspre mine de vânt, nu i-a păsat că în lumea mea toţi trandafirii înfloreau doar pentru a fi adunaţi şi depuşi ca ofrandă la piciorele zeiţei mele, nu i-a păsat nici că l-am blestemat către seară când în ciuda parcului plin de flori şi a copacilor proaspăt înverziţi, în lumea mea s-a făcut încet toamnă târzie şi fulgi de omăt reci precum moartea au început să-mi învăluie inima care doar pentru ea bătuse cu câteva ore mai devreme. Lumina s-a stins încet în jurul meu, primăvara şi-a luat adio pe veci şi vară n-a existat nicicând. Mă întrebam ce va fi mâine, mă întrebam când se va sfârşi toamna ce a intrat cu uşă cu tot în viaţa mea şi sincer mă îndoiam că vreodată voi mai avea puterea să zâmbesc.

Mai ştiţi cum era prima dragoste? Mai trăieşte în simţurile voastre acel tremur de atunci? Vă mai amintiţi toate acele întrebări?

–  Oare va veni?

Apoi răspunsul pe care mi l-am dat singur:

„-  Dacă mă iubeşte vine.

–         Dar oare te iubeşte?

–         Altfel de ce m-ar fi sărutat?

–         Poate vroia doar să-şi demonstreze ceva…

–         Dacă atât vroia n-ar fi plâns când eu nu i-am întors sărutul…

–         Poate acum plăteşte poliţa de atunci.

–         Putea s-o facă ieri, putea să nu-mi ceară să ne întâlnim azi, aici.

–         Nu ea ţi-a cerut, ea a zis doar că ar fi dispusă să se întâlnească cu tine. Tu i-am propus să fie tocmai azi.

–         Dar s-a bucurat!

–         Ori s-a prefăcut foarte bine.

–         NU! Nu cred…doar i-au lucit ochii!

–         La fel cum îi lucesc şi când primeşte un cadou sau când ia o notă bună la şcoală.

–         Cu notele de la şcoală nu se laudă la prietenele ei, în schimb cu faptul ca se întâlneşte cu mine s-a lăudat în faţa Ralucăi…

–         Nu a fost nici o laudă, prostane! Pe Raluca n-o suportă şi vroia s-o necăjească ştiind că te place.

–         Atunci…nu vine?

–         Nu ştiu, poate vine totuşi…

–         Dacă mă iubeşte vine.

–         De ce te-ar iubi?

–         Pentru că…

–         Pentru că i-ai zis că-i proastă şi să te lase în pace?

–         Aia a fost demult. Încă nu o cunoşteam bine şi nu trebuia sa mă pupe de faţă cu prietenii mei.

–         Eşti tâmpit, acum ai vrea să te pupe de faţa cu ei.

–         Acum o iubesc.

–         Dar ea nu te iubeşte.

–         Ba da!

–         Ba nu! Altfel ar fi venit până acum.

–         Poate nu a putut veni. Au dus-o părinţii la iarbă verde…

–         Şi nu a ştiut asta din timp? Mai degrabă cred că nu i-a păsat.

–         Poate nu se simte bine…

–         …sau poate s-a întâlnit cu altcineva…”

Ore în şir aceleaşi gânduri, toate învârtindu-se în jurul ei . Ba nu, ba da, ba da, ba nu. Mă iubeşte, nu mă iubeşte. Poate mă înşeală…

A venit deabia când s-a întunecat şi a venit doar să-mi spună că are prieten şi că nu poate să se întâlnească cu mine. Trandafirul l-am aruncat în cel mai apropiat coş de gunoi deşi ar fi trebuit să mă arunc pe mine însumi căci arătam mai ofilit. Am plâns de nervi şi de ciudă sau mi-am plâns de milă, nu ştiu nici eu. Nu mi-a păsat că mă vede plângând şi nu m-a oprit nici când a fugit după mine pentru a-mi cere să nu mă supăr…

Am mers tot înainte, mi-am şters cele câteva lacrimi, pas după pas mi-am ucis toate visele frumoase cu ea şi nu m-am oprit decât atunci când am lăsat în urma mea toate luminile oraşului. Pe malul Mureşului, la marginea orasului tinereţii mele, se înălţa cândva un han şi deabia acolo m-am oprit cu gândurile rătăcite prin trecuta mea copilărie. Mi-am amintit de bunicul meu, de cum stătuse cândva pe butucul pe care crăpa de obicei buştenii şi cum beat fiind cânta vechi cântece triste. Bunica încerca să-l convingă să intre în casă ori sa lase măcar sticla dar nu avea succes. Răspunsul primit era invariabil acelaşi: „ Îmi înec amarul în băutură” . N-am aflat niciodată cum s-a strâns chiar atâta amar în sufletul lui, dar mi-a rămas vorba. Am încercat şi eu să-mi înec amarul, dar mi-am înecat doar minţile. M-am îmbătat de numa-numa, apoi m-am dus să mor…

Când m-am trezit pe malul Mureşului eram ud de rouă şi îmi era rău. M-am spălat la faţă şi învigorat cât să cred că voi supravieţui, am pornit cu paşi tărăgănaţi către casă. În loc de inima aveam un pietroi îngheţat şi gândurile mi se învălmăşeau de parcă nici n-ar fi fost ale mele. Am mâncat ceva, m-am spălat, am tras alţi pantaloni pe mine şi altă cămaşă, apoi pe principiul „cui pe cui se scoate” am pornit la drum. Nu către cea mai apropiată crâşmă ci acasă la Raluca. Am minţit-o. I-am spus că vreau să fiu cu ea, deşi nu vroiam decât să fiu cu cineva, nu conta cu cine. Era la fel de bună ca oricare alta. I-am dat speranţe, am lăsat-o să viseze, am luat tot ce ea a afost dispusă să-mi dea şi i-am dat în schimb papucii. A urmat Ancuţa, apoi Roxana, Ioana, Delia, Adela, câteva Ane şi zeci de Măriuţe, Mihaele şi chiar Venere, Lorene, Emilii şi Morene. Nu mi-a păsat de nici una, le vorbeam frumos, le zâmbeam, le plimbam si le povesteam câte în Lună şi în stele, luam tot ce ele îmi puteau da şi le lăsam plângănd în urmă.

S-a întors într-o zi şi acea fată, singura pentru care eu m-am îmbătat vreodată, dar era deja prea târziu. Visătorul de 17 ani nu mai exista şi nici ea nu mai era zeiţa pentru care ar fi meritat să mor, devenise doar o gâsculiţă ca toate celelalte. Singura diferenţă a fost că ei nu i-am dat papucii, am lăsat-o să plece singură, atunci când n-a mai suportat situaţia. S-a împăcat cu faptul că mai am o prietenă, a acceptat şi că trebuie să aştepte uneori ore întregi dacă vrea să ne întâlnim, a plecat deabia după ce m-am culcat cu cea mai bună prietenă a ei, convinsă şi atunci că ea a fost cea care a greşit. Mi-a zis doar că ar fi trebuit să-i spun că nu i-am iertat greşeala. S-a mai întors de două ori şi a plecat mereu plângând, iar mie nu mi-a păsat…

Au trecut ani mulţi de atunci. Peste chipurile acelor fete s-a depus praful, viaţa îmi mai scoate uneori în drum câte o figură cunoscută şi uneori, ca din ceaţă se desprinde şi amintirea lor. Unora reuşesc să le spun pe nume, altora nu. Pentru anii mei de nebunie nici una nu-mi poartă pică şi din câte ştiu nici una nu regretă nimic.  Exceptând-o poate pe ea, prima fată pe care am iubit-o, ea, după cum îmi mărturisise cândva, regretă că n-a reuşit să mă păstreze…Iar eu…Nu, nu cred că aş schimba ceva din tot ce a fost. Poate aş fi ceva mai atent cu unele şi poate aş trece pe lângă altele fără să le transform în scurte distracţii, dar…e iarăşi 1 mai şi mă văd stând pe o bancă. E târziu, aproape seară, trandafirul s-a ofilit şi visele mi-au murit, s-a dus primăvara şi vara parcă nici n-a fost iar eu mă surprind că-mi pare rău că l-am lăsat pe tipul acela de 17 ani să moară. Mă dezmeticesc uneori că mi-e doar de copilul care putea iubii cu întreaga sa fiinţă fără să se gândească să-şi ia măsuri de precauţie pentru a nu se lovi şi mă întreb dacă nu era mai bine să fi suferit de sute de ori ca în acea seară de mai, să fi stat zile întregi pe o bancă şi să fi tremurat întrebându-mă „Oare vine?”.

Uneori aş da totul în schimbul naivităţii de cândva…

Anunțuri

~ de balinferi pe Mai 1, 2010.

10 răspunsuri to “1 Mai…”

  1. Ah..tocmai mi-am adus aminte de toate inimile pe care le-am frant in adolescenta… din acelasi motiv ca si al tau…

    se intampla si la fete sa se razbune pe o lume intreaga din cauza unei dureri de moment. noroc ca timpul vindeca multe suflete…

  2. Ştiam eu că eşti o răutate! 🙂

  3. Dumnezeu iti da intotdeauna ceea ce ai nevoie,mai putin influenteaza o persoana sa vina la tine,aici trebuie straduinta personala,la o adica dupa cit ai vazut fete non stop in agenda ta…wink…..

    esti in anul intropectiei?pacat ca vine mintea atit de tirziu….lol…sau vrei sa dai vina pe eva pt toate problemele din viata ta?

    si daca nu ai fi trecut prin atitea cum ai mai fi scris tu asa frumos ?

  4. Cat de usor ne marcheaza prima iubire! De ce n-o tinem minte, de exemplu, pe prima persoana care ne-a iubit, ci doar pe prima persoana pe care am iubit-o? E corect asa? :)…Oricum, fiecare dintre noi a fost prima persoana pentru cineva, asadar…toti suntem niste prime persoane, nu? :).
    La 17 ani ne cade cerul in cap daca…un daca negativ. La 27 de ani e la fel…la 37 cred ca nu e nicio schimbare…la 47 ( ca mergem din zece in zece) ce schimbare ar fi? Poate mai multa ratiune, o alta viziune a vietii sau, pur si simplu, resemnarea ce vine o data cu varsta. ( asta cine poate sa accepte realitatea). Dupa 50 de ani…poate cineva sa-mi spuna cum e? E mai bine sau mai rau? Ca o curiozitate…adica te lecuiesti de iubire sau nu?
    Concluzia: ce bine e la 17 ani! :)…chiar si cu toate acele specifice probleme existentiale, e bine. Sunt convinsa ca va amintiti 🙂

  5. aryana ,eu nu as vrea sa fiu din nou cala 17 ani decit daca as avea mintea de acum ,nu am chef sa invat din nou alfabetul vietii..wink

  6. cine nu ar vrea sa fie din nou la 17 ani 🙂

  7. si eu am zdrobit multe inimi…si a mea a sangerat deseori.farmecul varstei de 17 ani este ca totul este absolut: nu vreau sa traiesc fara el(ea), ah,ma sărutat si cerul este deja mai albastru …etc, etc

  8. de mult voiam sa stiu ,ce te-a facut sa fii mai casnic,sa te opresti doar la o femeie?parca nu am citit pe nicaieri despre momentul cind te-ai saturat sa te joci cu mintile femeilor…

  9. e frumos că ai curajul să scrii de asta, în general bărbaţii îşi ţin emoţiile sub preş. poate e un panaceu pentru tine faptul că poţi scrie…
    ne înfăşurăm în atâtea vorbe, viziuni etc. doar pentru a părea infailibili. iluziile astea… dăm orice pentru ele. inclusiv pentru iluzia continuităţii.
    mie nu mi se pare că totul pluteşte într-un indefinit. mai curând, e o incapabilitate de a accepta, sau de a vedea nuanţe, diferenţieri…

  10. Eu sunt cel care sunt şi de regula nu îmi neg sentimentele si nici gândurile, cu toate că astea deseori îi îndepartează pe ceilalţi.
    Iar cunoasterea indefinitului începe tot de la cunoaşterea sinelui.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: