Textele nominalizate la Revista Scriitorului

Le iau la rând.
Mihaela Onu- Vis a vis
Scriitura este atât de abstractă încât ideile se pierd, dacă are un ceva anume de transmis acest lucru devine imposibil de filtrat din multitudinea de imagini descrise. Poate ca unele descrieri au sens, însă par inutile majoritatea, nu contribuie cu nimic notabil în economia generală a poveştii. Impresia lasată nu este de dezamăgire ci mai degrabă de stupefacţie, cititorul aşteaptă să se întâmple ceva, să apară o acţiune oarecare, să evolueze povestea într-o direcţie sau în alta, dar în loc de asta se termină. Dacă mă întreabă cineva care a fost povestea din această povestire nu stiu ce să-i răspund. Descrierea lucrurilor e OK. Se construieşte lumea, e bine. Apare apoi şi personajul, din câteva trăsături de penel este definit, apoi …gata. Pa. Întâmplare zero.
Am terminat de citit şi am ridicat din umeri. Bine, şi? Trebuia să înţeleg ceva de aici? Este o povestire care nu transmite nimic. Descrie frumos nişte tablouri triste şi-mi aminteşte de…arta practicată de dragul artei, punct alb într-un patrat alb pe un fond alb. Tot ce văd e alb şi nu mă consolează gândul că în acel alb ar putea exista imperceptibile desene albe.
Dacă ar trebui să caracterizez textul într-un singur cuvânt acesta ar fi: GOLICIUNE.

Leonard Ancuţa- Nelu Picasă, pictor

Aici scriitorul are o poveste de spus, ceea ce este deja un mare pas înainte. Dar povestirea păcătuieşte sub alt aspect, este ruptă în două în cel mai brutal mod posibil, cele doua părţi distincte au scopuri diferite, asta se simte, dar fiecare parte îşi ratează atingere ţelului. Cinci pagini şi jumătate povestirea tinde spre a fi comică, păcat că doar tinde. Atmosfera este bună, personajul bine ales, bine descris, acţiunea acceptabilă şi limbajul corespunzător, totuşi la fiecare scenă, chiar dacă milimetric, dar se ratează umorul. Exact cu un pas înainte de a ajunge la zâmbet cititorul este oprit si întors în altă direcţie. Finalul vrea să arunce totul în polul opus, să transforme comedia în tragedie. Aproape ca reuşeşte, apoi cu chiar ultima propoziţie ratează această metamorfoză şi textul rămâne o struţo-cămilă.
Sfat: Daca vrei să scri texte umoristice lasă deoparte reţinerile, nu mai fi cuminte, nu încerca să ţii lucrurile în mână ci dă-ţi drumul liber, lasă-ţi imaginaţia să zburde, nu-ţi controla nici măcar limbajul, pentru a face corecturile care se impun vei putea reveni ulterior asupra textului. Ai reuşit să te desprinzi din autolimitarea ta într-un fragment ( partea cu Vine Iisus, să ne ascundem! ) şi asta se observă în calitatea acelei părţi.
Iar dacă vrei să atingi coarda sensibilă a cititorului atunci nu da foc la sate, la oraşe, etc. Distrugând case, omorând săteni la grămadă sau exterminând popoare întregi nu vei atinge sufletul cititorului, de moartea a zeci, sute sau mii de iluştrii necunoscuţi nu va fi impresionat. Crează un personaj, unul singur este suficient, dă-i un nume, dă-i o faţă, dă-i vise, speranţe, aşteptări, dezamăgiri şi suferinţă. Arată-i luminiţa de la capătul tunelului, apoi distruge-l, omoară-l. Dacă i-ai făcut un copil ia-l înapoi, dacă şi-a iubit soţia arunc-o pe asta în braţele altcuiva, dacă s-a sacrificat pentru alţii pune-i pe aceştia să-l tradeze, sa-l dispreţuiasca şi să râdă de sacrificiul eroului tău şi vei vedea că cititorul îl va plânge. Nu te aştepta însă ca cineva să plângă cu gândul la zece mii de oameni fără chip. Moartea unui om e tragedie, moartea a zece mii e doar dată statistică.

Bogdan Varvari- Cârpa

În acest caz îmi pare rău de faptul ca autorul îşi risipeşte talentul şi timpul pe o prostioară. Descrierile, felul de a prezenta povestea, limbajul, toate vorbesc despre talentul care există în Bogdan Varvari, dar tema tratată este foarte subţire. Întreaga poveste ar putea fi redată într-o singura propoziţie: La bătrâneţe omul se senilizează. Este ceva evident, ceva ştiut deja de noi toţi, zilnic întâlnim astfel de cazuri iar cotidianul, obişnuitul ce ne înconjoră, asta nu mai impresionează cu nimic. Cel puţin nu cât timp este poveste universală, a tuturor, a oricui, a nimănui. Dacă acel bătrân ar fi avut un trecut, o tinereţe, amintiri despre zile senine, despre iubiri moarte, speranţe pierdute şi vise uitate, atunci m-aş fi identificat cu el, l-aş fi iubit şi aş fi suferit gândindu-mă câte a pierdut fără ca măcar să-şi amintească aceste pierderi. M-ar fi atins neputinţa, senilitatea, bătrâneţea şi lipsa de orizont al cuiva devenit drag, aşa este doar un bătrân din mii de alţi batrâni, chiar mai mult, este un bătrân senil, cum trebuie să fie cei foarte batrâni.
Bogdan Varvari, la tine există acel sâmbure care te poate transforma în scriitor, parcurgerea drumului depinde doar de ambiţia şi de răbdarea ta.

Dorin Cozan- Trandafira

Cel mai slab text din cele cinci, o poveste fără cap şi fără coadă. Un mare nimic într-un limbaj ce vrea să sune arhaic ori vrea să pră a fi scris în regionalisme, dar săvârşeşte păcatul exagerărilor forţate. Altfel nu văd sensul pentru care “urechea” devine “oreche” iar “rapid” se transformă în “rapidi”. Nu înţeleg nici rostul transformării degetelor în mult mai pretenţiosul “falange”. Dar, mă rog, toate astea ar deveni acceptabile dacă ar avea povestirea asta o poveste care să transmită ceva, un gând, o idee, o senzaţie, dacă ar genera un sentiment, dar nu face nimic de genul acesta. Se strecoară pe lângă cititor fără să-l atingă şi îşi merită calificativul de banalitate exprimată pretenţios într-o slabă imitaţie a vocabularului specific când Moldovei, când Ardealului.
Singurul merit al textului este acela de a fi scurt.

Vali Sârbu- Înapoi

Textul este descriptiv, complex, liniar şi monoton, totuşi reuşeşte să se ridice la acel nivel la care poate fi numit literar. Nu doar că spune o poveste, ci ne face şi să simţim realitatea tristă a românismului actual, lipsa de orizont, dezamăgirea, căutarea uitării, a împăcării cu soarta, ahtierea după linişte şi odihnă, nevoia de refugiu undeva din faţa lumii. Nu este o povestire la care să zic OAU!, nici gând, nici una la care să-mi dea lacrimile, dar în comparaţie cu celelalte iasă clar în evidenţă atât prin complexitate cât si prin impact.
Sfat: Părăseşte realul. Plecând din real, pas după pas, frază după frază expediază textul pe tărâmul fantasticului, a realităţii magice. Astfel vei crea senzaţia de adâncire, de acutizare a trăirilor. Citeşte Marquez, Kafka şi Borges. Te vor ajuta.

Create a playlist at MixPod.com

Despre începuturi

Se spune că în toate există un început şi că primul pas este cel mai greu de făcut. Aşa o fi…Uneori am constatat contrariul, ca de exemplu în fostele mele relaţii, de pe vremea când…am fost cum am fost. Adică mai tânăr şi… nu ştiu, poate mai prost, poate mai înţelept. Primul pas, de regulă experienţa sexuală, era cel mai uşor de făcut, apoi urmau necazurile. De genul: ” Când ne mai vedem ?”, “De ce nu m-ai sunat?”, “Cine-i aia care te-a sărutat azi pe bulevard?”, “De la ce ai ruj pe tricou?” sau ” Cine a fost pe aici de şi-a uitat bluza?”
Mă rog, au trecut acele vremuri. Acum sunt întrebat mai degrabă ” De ce te-ai întors aşa devreme?” sau ” De ce nu ai dus gunoiul?” alternând ultima parte cu “… făcut cumpărături?”, “…dat cu aspiratorul?” sau ” spălat vasele?” În aceste situaţii întradevăr primul pas este foarte greu, restul vine de la sine.
Acum însă am alte probleme, chiar două. Nasoale rău! Enervante, chiar şi la nivel de intenţie. Primul pas? Habar n-am cum se face. O fi greu?
M-m decis să mă las de fumat. Dacă m-am decis se pune că am făcut primul pas? Dacă da, atunci a fost unul uşor. E greu următorul.
M-am lăsat de fumat. Dimineaţa la ora 8, după ce am fumat trei ţigări lângă jumătate de cană de cafea. Aşteptam pe cineva şi trebuia să ajungă la 8, dar nu a apărut decât pe la nouă şi jumătate. Pe la 8 şi douăzeci m-am gândit că nu-i frumos din partea respectivului să mă facă să aştept. Asta într-un fel poate fi interpretat ca lipsă de respect faţă de mine. Sau faţă de înţelegerea dintre noi. Adică alţii îşi permit sa nu respcte înţelegerile făcute cu mine. Atunci eu de ce să respect convenţia încheiată cu omul ăsta nerespectat de alţii? La opt şi jumătate am renegociat înţelegerea şi am convenit sa mă las de fumat deabia la ora nouă. Aşa că am fumat încă două ţigări, doar pentru a-mi face plinul cât se mai poate. Apoi s-a făcut ora nouă. Pe la nouă şi jumătate deja mă pregătea să renegociez totul când a apărut omul mult aşteptat. De bucurie mi-am aprins o ţigară. Apoi am stat de vorbă şi nu am avut vreme să renegociez înţelegerea decât a doua zi. O zi de miercuri, dar nu una oarecare ci Marea Zi în care am reuşit să mă las de fumat. De tot. Irevocabil. De vre-o zece ori. Pentru că de fiecare dată m-am lăsat doar pentru o oră, hai două. De fiecare dată a apărut un motiv numai bun pentru a fuma o ţigară, ba o pauză bine-venită, ba o discuţie de purtat cu cineva, ba primirea unei cafele, etc.
Vineri mi-am zis iar să mă las de fumat, apoi mi-am dat seama că deja e sfârşit de saptămână…mă întâlnesc cu prieteni, prietene, am de făcut vizită de protocol şi chiar nu se cuvine să mergi la cineva acasă şi să nu stai nici măcar la o cafea, normal, cu o ţigară-două-trei’şpe.
Dar de luni chiar că mă las! Încă nu m-am decis de la ce oră pentru că mă tot gândesc la cafeaua de dimineaţă.
De fumat vreau să mă las pentru că trebuie. Costă o căruţă de bani şi îmi fac rău fumând.
Tot aşa mi-am dat seama că-mi fac rău şi cu altceva, tocmai de asta m-am decis să mă las şi de chestia asta. Norocul meu e ca îmi va fi mult mai uşor decât cu fumatul, treaba asta cu ţigările deja are vechime, fumez din clasa a douăsprezecea, asta însemnând că mă întoxic de la jumătatea vârstei mele. Dependenţă se cheamă, deşi nu-mi dau seama dacă de nicotină sau de gestul devenit automatism. De scris măcar nu sunt dependent. Da, asta era cealaltă problemă. Şi nu, nu mă las în sensul că nu mai scriu nimic, ci în sensul că voi produce câte o recenzie, chiar dacă şi pentru nesimţirea de a avea păreri proprii voi fi aspru condamnat, voi scrie şi câte un mesaj pe blog, de genul acesta, cam fără cap şi fără coadă.
Bine, recunosc că nu voi putea sta să nu scriu şi altceva, mai o povestire, mai un capitol în carte, dar mă voi mulţumi cu a le scrie. Pentru sertar. Pentru mine însumi şi cel mult pentru Any, soţia mea. Am zis că nu sunt dependent de scris? Hmmmm…Cred că tocmai am minţit. Scriu de când mă ştiu şi voi scrie mereu, dar dependent de publicat pe ici pe colo nu mă simt. Nu am nici un motiv să public ceva, undeva, vreodată. Scriitori vechi, de o mie de ori mai talentaţi decât mine, deşi scriu capodopere, după o viaţă întregă petrecută cu pana în mână nu reuşesc să trăiasca din scris. Aşa că partea financiară se poate uita.
Ce altceva ar mai putea fi? Aha, renumele. Mulţumesc frumos, dar nu e pentru mine. Cu cât mă cunosc mai puţini cu atât mai bine, motiv pentru care mă bucur că marea majoritate a celor care mă cunosc mă ştiu doar de Feri Balin, un pseudonim oarecare.
Pentru ce mai publică alţii? Pentru a putea spune că sunt scriitori? Nici asta nu vreau să spun despre mine, dovada faptul că majoritatea oamenilor care mă cunosc de când am fost copil nici măcar nu bănuiesc despre mine ca mi-aş pierde vremea nu doar cu cititul ci şi cu scrisul.
Motive să nu mai public am, pe când pentru a publica nu. Acum un an şi două luni mi-a apărut pentru întâia oară o povestire în Revista Nautilus. Am fost fericit, mi s-a dat ocazia să spun lumii o poveste, să împărtăşesc celorlalţi o parte dintre gândurile mele, să le arăt oameni cum îi văd eu. Super tare! Bestial! Mai ales că mi s-a spus să mă las de scris şi să mă reprofilez în agricultură, asta într-un comentariu. Pe moment am ridicat o sprânceană, nevenindu-mi parcă a crede, cu toate că am văzut citind comentariile anterioare că cititorul român nu este un cititor atât de atent pe cât este un critic înnăscut, specializat pe afirmaţii gratuite sau pe supoziţii privind persoana care semnează un text. Eu, încăpăţânat din cale afară, în loc să las totul baltă şi să-mi văd de treabă, mi-am zis că “nu există pădure fără uscături” şi am scris o altă povestire. Apoi alta şi alta. M-am oprit prin luna august stupefiat că nu am mai fost făcut în toate felurile. Credeam că…mă rog, nu contează ce am crezut. Dar am făcut greşeala de a vrea să-mi apară o povestire publicată pe hârtie. A şi apărut, în antologia “Alte Ţărmuri”.
Chiar dacă târziu, am ajuns să înţeleg, nu am fost făcut în toate felurile pentru că nu a mai citit nimeni ce scriam. Cei câţiva care lăsau comentarii s-au gândit probabil să mă încurajeze în speranţa că voi scrie şi ceva remarcabil. Lor le mulţumesc pentru încredere şi îmi cer scuze că le-am înşelat aşteptările. Bănuiesc că în aceaşi idee au decis şi cei de la Helion ( mii de mulţumiri! ) să-mi acorde un premiu 2 pentru povestirea pe care le-am trimis-o la concurs. Am trimis o povestire şi la AtelierKult, am luat in şase. Plus o serie de comentarii total pe lângă povestire. Am fost tentat să mă dezînscriu considerând că nu are sens să scriu pentru a avea apoi motiv să mă enervez. Nu m-am dezînscris pentru că nu voi avea de ce să mă enervez cât timp nu le trimit nici un text, cel puţin n-am s-o fac până nu voi avea certitudinea că tot ce scriu este de nota zece, altfel spus never-ever.
Însă povestirea mea pentru Antologia “Alte Ţărmuri” a fost cireaşa de pe tort. Am înghiţit când s-a scris despre povestirea mea că nu avea ce să caute în compania povestirii lui Liviu Radu, eu nu aveam cum să mă pronunţ pentru că n-am citit povestirea lui şi nici n-am făcut eu selecţia textelor. Am tăcut din gură când mi s-a spus că povestirea mea e prea lungă şi vrea să spună prea multe pentru o povestire scurtă. în caz contrar mi s-ar fi spus că spune prea puţine sau că se axează pe o singură idee. Mi s-a recomandat să mai citesc ceva texte pe teme similare şi să mă mai uit la câteva filme, asta într-un loc, pe când în alta parte mi se reproşa că nu fac altceva decât să rup secvenţe din filme şi să le pun cap la cap. Altfel spus e mult prea clişeatică povestirea, dar nu suficient de clişeatică. Singurul moment în care n-am mai tăcut a fost când cineva a început să explice că am luat fraze brute din cărţi. Ulterior am aflat că nu aveam motiv să cer explicaţii şi că nici nu am procedat corect când am cerut să se şteargă articolul când nu am primit nici un fel de răspuns. Poate aş fi înghiţit şi asta, dar cum o importantă personalitate din sefeul românesc mă cataloghează drept scandalagiu amator din cadrul unor scandaluri profesioniste, pe motiv că nu sunt dispus să tolerez acuzaţii nefondate nici dacă sunt formulate clar, nici dacă sunt exprimate astfel încât să lase loc unor interpretări şi mai explică şi că ieşind în public un autor ar trebui să ia lecţii de comportament faţă de critici şi cu asta pe mine ma convinge că într-adevăr a fost o greşeală să public ceva vreodată. Eu respect părerea oricui, cât timp critică textul, dar nu sunt dispus de dragul nimănui să tac de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat, ori chiar să mulţumesc frumos şi să dau cu periuţa în stânga-dreapta, când cineva pe motiv de critică literară emite supoziţii despre persoana mea. Dacă acceptarea aberaţiilor şi acuzaţiilor interpretabile sunt obligatorii pentru un scriitor, atunci eu nu am fost, nu sunt şi nu voi fi niciodată unul. Prefer situaţiile clare, pefer să nu mai dau în veci spre publicare nici un rând şi să nu fiu scritor, decât să fiu unul pe care nu trebuie să-l mai respecte nimeni ca om. Asta cât timp nu există şi varianta de a putea cere şi primi explicaţii atunci când cineva se exprimă mult prea şugubăţ.
Problema mai are o latură urâtă. Personalitatea care recomandă autorilor să înveţe să se poarte cu criticii, cititorii, editorii şi redactorii, uită sa recomande şi acestora din urmă să înveţe să respecte scriitorii, cu toate că fără scriitori nu văd ce ar critica, citi, edita sau redacta ceilalţi. Scriitorul este cel care trebuie să respecte pe toată lumea, trebuie să respecte toate termenele şi trebuie să-şi ţină promisiunile. În schimb dacă un editor promite unui scriitor că-i publică o povestire pe data de cutare în locul cutare, atunci firesc este ca asta să nu se întâmple. La fel de firesc este şi să nu scrie editorul un scurt e-mail în care să-i spună scriitorului că nu-i mai publică povestirea pentru că o consideră o clismă ordinară, ori pentru că în ciuda promisiunii a uitat sau că nu poate. De ce ar face asta din moment ce scriitorii nu trebuiesc respectaţi, doar sunt ultimii dintre oameni, sunt acei dereglaţi care s-au apucat de scris pentru că sunt masochişti şi se excită când sunt călcaţi în picioare. Ei bine, eu în asta nu mă recunosc.

Primul pas este cel mai greu. Scuzaţi-mi limbajul, dar si când e vorba de mâncat căcat prima înghiţitură este cea mai grea. Restul vine de la sine, cel puţin acelora care aleg să facă aşa ceva. Ceilalţi, proştii de genul meu, după ce înghit odată din greşeală, îşi dau seama că nu asta vor să facă şi se opresc.
Sper să reuşesc să mă las şi de fumat. Doamne dă, cu toate că îmi face mai puţin rău şi îmi dă mai puţină bătaie de cap decât tentativa de a deveni scriitor.

Un nou record românesc

Stimaţi vizitatori, trecători, cititori şi mult apreciaţi gură-cască, ultima găselniţă a mult iubiţilor noştri conducători stabileşte un nou record, de data asta la capitolul inteligenţă. Având în vedere că la noi în ţară cultura înfloreşte şi populaţia ţării an după an stabileşte noi recorduri în cumpărarea şi citirea cărţilor îmbogăţind astfel scriitorii, guvernanţii noştri s-au gândit că ţara poate fi scoasă din criză prin introducerea taxei pe drepturi de autor, lucru cu care nu am cum să nu fiu de acord deoarece avem zeci, sute si mii de scriitori care trăiesc pe picior mare din scris. Am ştiut eu întotdeauna că viitorul ţării stă în cultură, totuşi nu la o astfel de rezolvare m-am gândit, ceea ce dovedeşte ca mai am mult de învăţat până să dobândesc gândirea profundă a unor politicieni.
Eu am noroc, o singură povestire mi-a apărut într-o antologie şi pentru asta am beneficiat de 30 de exemplare din respectiva carte, aşa că mă achit relativ uşor de datoriile aferente, donez două exemplare statului şi m-am scos. Nu ştiu însă ce va face Liviu Radu, de exemplu. El spunea că din cele zece cărţi ( sau cincisprezece) care i-au apărut până acum a fost plătit pentru două, aşa că …încearcă să tragă statul în piept, ceea ce nu-i fumos din partea unui patriot. Eu dacă aş fi în locul politicienilor nu puneam taxă pe drepturi de autor ci taxam direct scrisul. Că nu te joci cu statul dom’le! Adică te pui tu ca scriitor şi produci un text iar statul, care vorba aia, îţi asigură de toate, să-şi ia partea doar dacă primeşti şi tu ceva? Nu dom’le, nu aşa se face o treabă cu cap, taxa trebuie pusă pe scris sau la modul general pe orice creaţie artistică. Ţi-ai permis să trimiţi o scrisoare? Plăteşte dracului taxa pentru ca scriitor fiind s-ar putea ca urmaşii tăi sa-ţi publice cândva şi corespondenţa. Ai făcut un desen? Plăteşte! Cum adică ţi s-a cerut la şcoală? Ei şi? După ce ţi-a pus profesorul o notă cine garantează că nu vinzi tabloul? Ai scris o compunere, un comentariu literar sau un eseu pentru şcoală? Plăteşte! Adică după ce a învestit statul atâta amar de bani în cultură, în promovarea literaturii, a artelor la modul general, acum să nu beneficieze de nimic?
Mă întreb oare ce urmează? Taxă de viciu extinsă şi asupra cărţilor? Impozit pe cărţile din casă? Ori direct catalogarea cititului o activitate ilegală, asemănătoare cu folosirea drogurilor?

Oauuuuu. Acum îmi dau seama că am încurcat-o rău! Pentru povestirile mele apărute pe Nautilus am primit câte o carte, acum din fiecare va trebui să rup câteva pagini şi să le returnez statului?
În orice caz, cu o astfel de gândire s-a dus totul dracului, definitiv, în ţara asta. Dacă deştepţii care conduc ţara nu-şi dau seama că economia nu va fi relansată prin introducerea unor noi taxe şi nu sesizează nici că la noi în ţară cultura ar trebui finanţată si ajutată în toate felurile posibile pentru că am ajuns deja de râsul lumii, ci consideră că trebuie orice act creativ redus, eliminat, desfiinţat, atunci viitorul este roz, adică roşu, aş zice chiar sângeriu.

O povestire …prea lungă

După cum anunţau cei de la Revista Scriitorului în urmă cu ceva vreme, publică lunar povestiri scurte. Un concurs premiat lunar cu o sută de euro. Tentant, în pimul rând pentru competiţie, dar nici suma pusă în joc nu este ignorabilă. Aşa că… le-am trimis şi eu un text. Dar, după cum am şi menţionat într-un comentariu ( unii mi-au dat dreptate ), fiecare povestire necesită un anumit număr de pagini, cerinţa de maxim şase pagini este deconcentrantă şi cam imposibil de atins altfel- cel puţin din partea mea- decât din noroc sau intervenind în mod nefavorabil asupra textului. Asta însemnând să scriu povestirea apoi să tai până ajung la şase pagini… ceea ce nu fac. Povestiril mele sunt cum sunt, eu povestesc pentru că simt nevoia să scriu. Nu simt neaparat şi nevoia să câştig concursuri. )

Mă rog, după cum am scris şi pe Revista scriitorului, la comentarii, în cazul în care povestirea mea va trece neobservată, o voi publica pe propriul meu blog. Nu vreau să demonstrez nimănui nimic, dacă la aşa ceva v-aţi gândit. Doar am scris o povestire şi am scris-o pentru a fi citită. Nu ştiu ( nu am primit răspuns în nici un fel) dacă cei de la Revista Scriitorului au citit povestirea, nu ştiu nici dacă le-a plăcut sau ba, cum nu ştiu nici dacă a participat măcar la concurs ori a fost exclusă pe motiv că nu se încadra în cele şase pagini, dar sincer nici nu-mi pasă prea mult. Dar după cum am spus… o public aici. Citiţi-o dacă aveţi răbdare. Dacă nu reuşiţi să ajungeţi până la final…atunci întradevăr nu merită luată în seamă. ) Lectură plăcută!- sper eu.

Moarte Uşoară, Mihai

Mă cheamă Mihai. Negru Mihai. Numele mi-a fost dat de cel care m-a găsit abandonat pe treptele bisericii, pe când aveam cam 6 luni, poate ceva mai mult, poate ceva mai puţin. Cel care m-a găsit, un dulgher oarecare, se numea Mihai şi mi-a lipit numele considerând probabil că este cel mai potrivit nume pentru un băiat. Nici Negru nu mi-e adevăratul nume, dar cum cel care m-a lăsat pe trepte nu s-a sinchisit să lase şi un bileţel, acelaşi dulgher m-a botezat după primul lucru care i-a trecut prin cap, numele bisericii. Nu ştiu cum am ajuns în lumea asta, că m-a născut întradevăr o femeie parcă nu-mi prea vine a crede pentru că mamele de regulă îşi protejează copii, nu-i abandonează ca pe haine vechi. Aşa că sunt Negru Mihai, fiul Bisericii Negre. Într-un fel chiar mi se potriveşte numele pentru că nu sunt tocmai blond la păr, nici pielea nu mi-e albă şi unii ar spune că până şi sufletul mi-e tuciuriu. Aşa o fi, eu nu ştiu. Tot ce ştiu este că am venit pe lume neajutorat, nu aveam nimic, nici măcar un nume şi tot ce am devenit se datorează lumii. Vouă.

Am fost dus la un centru, apoi la un altul şi timp de 7 ani am fost dat din mână în mână ca o sticlă între beţivi. Câteva luni pe aici, câteva luni pe dincolo, oameni aici, oameni şi dincolo. Printre ei am descoperit timpuriu că cei ca mine vor lua mereu mai multă bătaie decât mâncare. Totuşi nu din cauza bătăilor am fugit de sub protecţia oferită atât de binevoitor de stat, astea rar deveneau atât de intense încât să păstrez urmele mai mult de 2-3 zile, am fugit din cauza unui asistent, unul de 23 de ani, mare cât un tanc şi cu un şi mai mare drag de copii. Din păcate acest drag se manifesta prin pipăituri şi uneori nici măcar nu se oprea aici.

Aveam un prieten, aşa ziceam noi că suntem, adevărul este că nu eram nimic altceva decât cei doi purdalăi mici şi pricăjiţi care se alegeau mereu cu ce mai mare porţie de bătaie şi asta ne-a făcut să ne simţim apropiaţi. El a fost cel care a păţit-o, eu am fost cel care a scăpat.

Asistentul a intrat noaptea la două în dormitorul comun, l-a trezit şi l-a dus să-i arate ceva. A doua zi dimineaţă prietenul meu n-a putut  mânca, vomita continuu, avea ochii învineţiţi şi faţa umflată. Prin roşeaţa nefirească a obrajilor se ghiceau urmele unor degete, dar asta nu a interesat pe nimeni.

Mi-a povestit plângând ce a fost obligat să facă, mi-a povestit şi după două ore, de teama nopţii ce se  apropia, a sărit de la etajul trei.

A avut noroc, a picat în cap şi a scăpat astfel de tot. S-a făcut o anchetă, a durat exact două ore. Atât le-a luat poliţiştilor să ajungă la concluzia că a fost sinucidere curată, fără nici un motiv clar.

- I-o fi fost dor de mă-sa – zise poliţistul mai gras, la care cel slab a rânjit şi l-a corectat.

- I-o fi fost dor de curva de mă-sa.

De atunci asistentul a început să-mi zâmbească mie şi avea un mod de a mă atinge care îmi ridica părul măciucă. Aşa că am fugit. Vroiam să trăiesc şi vroiam să trăiesc fără să trec prin ce trecuse Neluţu.

M-am dus departe, m-am urcat în primul tren, un personal rablagit, plin de navetişti beţi care se întorceau de la muncă şi de familii de ţigani ce păreau să-şi ducă veacul călătorind cu trenul în locul şatrei de cândva. Printre copii acestor nomazi moderni m-am putut pierde uşor, erau la fel de subţire şi de murdar îmbrăcaţi ca mine. Nu i-a luat nimeni în seamă nici pe ei şi nici pe mine. Cred că nici ţiganii nu ştiau câţi copii au, dacă pierdeau vreunul nu-l căutau, dacă răsărea de undeva încă unul nu se minunau. Aş fi plâns pe drumul acela, dacă aş fi ştiut să plâng, eu însă niciodată n-am avut lacrimi. Indiferent cât am fost bătut, indiferent câtă foame am răbdat, indiferent ce păţeam nu puteam plânge. Suspinam, ma smiorcăiam, dar lacrimi nu aveam. Poate din cauza celor câteva ore petrecute pe scările unei biserici, într-o îngheţată noapte a unui sfârşit de an de cândva.

Nu ştiu când am aţipit dar am dormit aproape întreaga noapte. Când m-am trezit prima oară trenul era aproape gol şi staţiona undeva într-o gară marcată de o clădire dărăpănată. Muncitorii au dispărut dar ţiganii erau la locurile lor. Dormeau şi ei aşa că mi-am închis iar ochii şi m-am întors în lumea somnului, unde speram încă la un vis în care să am  şi eu părinţi.

La următoarea trezire ne aflam în mişcare, trenul tocmai parcurgea mahalaua unui oraş mare, mi-am dat seama de asta după faptul că timp de aproape 10 minute se vedeau afară numai şiruri de case în ruine, din câte o clădire numai un zid mai stătea în picioare, aici cârpe întinse apărau de soare şi folii de nylon opreau ploaia.  Năpăstuiţii sorţii care aici şi-au găsit refugiu îşi duceau traiul în compania mormanelor de gunoi, a unor cai a căror coaste încercau să treacă prin piele şi a unor câini râioşi, scheletici.

Am coborât în prima staţie. Mă gândeam că printre astfel de nenorociţi nimeni nu va observa că a mai apărut de undeva încă unul. M-am înşelat amarnic. Nu mi-am dat seama că sărăcia şi lipsurile trag după sine sărăcia morală, intoleranţa şi cruzimea.

Îmi era foame. Să fur nici prin cap nu-mi trecea, să caut prin gunoaie nu mă vedeam în stare, aşa că nu-mi rămăsese decât să întind mâna. Stăteam sprijinit de un gard şi urmăream trecătorii. Când vedeam oameni mai bine îmbrăcaţi îmi ziceam în gând că acum e momentul. Mâna însă nu asculta de mine, refuza să se întindă cu palma în sus şi la fel refuza şi gura să ceară. Mi-a luat mai bine de două ore până am reuşit să-mi întind mâna când a trecut o doamnă prin faţa mea. De ruşine nu am fost în stare s-o privesc şi ea s-a dus în treaba ei fără să mă observe. Am încercat iar dar tot fără succes. Apoi au apărut doi băieţi de 17-18 ani, m-au săltat de mâinile întinse şi m-au tras după ei în spatele unui chioşc. M-au bătut. Între pumnii şi picioare aplicate pe unde apucau, cârcit pe jos cum am ajuns în jalnica mea tentativă de a mă proteja, am înţeles din răcnetele lor că toate astea le primesc pentru a mă învăţa minte. Ocupasem fără să ştiu vadul altui cerşetor. În final, când nu mai eram în stare să mă ridic nici măcar în genunchi, mi-au întors buzunarele pe dos. Nu au găsit nimic, nu aveam nici măcar un ban, aşa că întreaga bătaie am luat-o nu pentru ce am făcut ci pentru ce aş fi putut face..

De două ori am încercat să mă ridic în picioare, după ce au plecat, dar mă săgeta o durere în coaste de cădeam la loc. A treia oară am simţit ceva cum se strânge parcă în mine şi un val de întuneric mi-a acoperit privirea. A fost doar asemeni unui somn ce se lasă brusc peste un om obosit.

Eram întins pe un pat de spital când m-am trezit. M-a dus un taximetrist la urgenţe. Nu ştiam nici ce zi este, nici cum am ajuns acolo. Două tuburi duceau la acele înfipte în venele bratelor şi vedeam doar cu un ochi. Pe celălalt aveam un plasture. Mâna dreaptă şi piciorul stâng  nu le puteam mişca, erau înţepenite în straturi groase de ghips.

A trecut apoi o săptămână întreagă peste mine ca un somn lung. Uneori parcă am visat ceva. M-am bucurat căci visele îmi lipseau la fel ca lacrimile. Aveam un singur vis, acela în care aveam părinţi, nu i-am văzut niciodată, nu aveau feţe şi nici glas, erau mai degrabă două fantome ce se aplecau asupra mea dar ştiam că-mi poartă de grijă. Viziunea asta nu o puteam considera vis, era mai degrabă dorinţă ce se materializa în nişte imagini când eram la graniţa somnului. Aş fi vrut să am vise, măcar atunci când dormeam aş fi evadat în altă lume. Din păcate nici atunci n-am visat, momentele când eram trezit şi hrănit, când mă curăţa cineva cu un burete sau îmi punea plosca le-am confundat cu visele.

După o săptămână de plutire la graniţa conştientului, m-a trezit o asistentă. Mi-a zis că am un vizitator. M-am speriat, m-am gândit că au venit după mine şi voi fi dus înapoi să fiu dat în grija celui de care am fugit. Am încercat să mă dau jos din pat dar nu aveam cum, marginile erau ridicate şi cu membrele în ghips mă mişcam asemeni unui roboţel. Pe uşă a intrat un bătrânel alb în cap, cu nişte ochi incredibil de albaştri. M-a privit zâmbind, ca pe o veche cunoştinţă, apoi cu paşi lenţi, calculaţi, a venit lângă patul meu şi s-a aşezat pe scaun. Nu a zis încă nici un cuvânt când am ştiut deja că e altfel de om decât ceilalţi pe care i-am întâlnit. Ştiam că bătrânelul acela nu mă va lovi niciodată, că nu a lovit pe nimeni niciodată. Era cel care m-a găsit plin de sânge în spatele chioşcului, cel care m-a dus la spital şi cel care nu mi-a mai dat drumul cât a mai trăit.

A fost singurul om adevărat întâlnit de mine, un om cum ar trebui sa fie toţi oamenii, un om cum cred că sunt cei din lumea aia frumoasă despre care ne vorbise cândva la centru un bărbos îmbrăcat în fustă.
Bătrânelul meu, domnul Konya, a fost timp de 40 de ani profesor de literatură şi filosofie la un liceu oarecare. Când eu l-am cunoscut fusese pensionat deja de un an, s-a retras singur când şi-a dat seama că nu face faţă noiilor generaţii. Faţă de copii de cândva, cei din ultima vreme aveau prea multe fiţe în cap, prea multă nesimţire întitulată tupeu şi prea puţin respect pentru părul alb al cuiva.

M-a dus acasă la el când am ieşit din spital, m-a cărat după el de câteva ori la tribunal, am fost în tot felul de birouri unde s-a discutat despre mine. Peste tot i se puneau întrebări peste întrebări până scotea câte un plic din buzunar şi-l punea în buzunarul funcţionarului. Din momentul acela toate erau în regulă, se completau, se semnau, se ştampilau acte. Domnul Konya m-a adoptat după toate formele legale. Dacă ţinem cont şi de câţi bani a plătit pentru a face asta atunci m-a cumpărat de la funcţionari aşa cum îşi cumpără ţăranii o capră din târg. M-a tratat însă aşa cum nu cred că meritam eu sa fiu tratat. Aveam camera mea, făceam baie regulat şi mâncam de trei ori pe zi, la ore stabilite. Nu aveam de făcut nimic altceva pentru toate astea decât să învăţ.

Nea Konya nu degeaba a fost profesor, era pasionat de învăţarea copiilor, datorită lui ştiu să scriu şi să număr, datorită lui am citit câteva cărţi şi lui ar trebui să-i mulţumesc şi pentru că am reuşit să văd că dincolo de lumea bătăilor regulate, a răutăţii, a nepăsării şi a lipsei acute de suflet, există şi o lume a celor norocoşi, o lume a celor care au părinţi şi case şi maşini, o lume a celor care au mereu ce să mănânce şi nu sunt treziţi din somn pentru a fi batjocoriţi.

Nea Konya avea şi un băiat, om realizat, aşezat la casa lui. George a venit în vizită de trei ori când încă  trăia bunul meu tată. Am ajuns să-i spun aşa bătrânului meu profesor şi l-am iubit,  Doamne, l-am iubit atât de mult încât nu i-a fost permis să trăiască mult. La ultima vizită l adevăratului său copil s-au certat timp de câteva ore în bucătărie. Nea Konya, tata, vorbea liniştit şi calm, dacă e să judec după tonul folosit. Nu i-am înţeles clar cuvintele prin uşa închisă, dar cred că se ruga de George, acesta însă urla şi trântea tot ce-i pica în mână iar în final a plecat trântind şi uşa de la intrare. Tata plângea în bucătărie când m-am dus la el, m-a luat în braţe şi m-a pupat pe obraz aşa cum niciodată nu m-a pupat nimeni nici înainte şi nici după el. Dacă aş fi putut aş fi plâns şi eu dar cum nu am lacrimi am zăcut doar în braţele lui fără cuvinte. Mi-am petrecut braţele după gâtul lui, aş fi vrut să-i spun să nu mai plângă dar nu-mi găseam cuvintele.

Următorii doi ani au fost cei mai frumoşi din întreaga mea copilărie. Pensia lui tata era subţire, mai suplimenta cât de cât cu taxiul, atât cât să ne putem cumpăra lunar câteva cărţi şi să mergem uneori la film. Citeam ore în şir amândoi stând unul lângă altul pe canapea. De câte ori terminam o carte mă punea s-o povestesc. Uneori mă scotea în oraş, ne plimbam de mână până la cofetărie şi doamna care lucra acolo cum îl cunoştea mă întreba mereu dacă m-a scos bunicul la ceva dulce convinsă fiind că sunt copilul lui George. Nu am lămurit-o niciodată.

A urmat apoi dezastrul. Într-o zi de sâmbătă, ca în acea zi când m-a găsit după chioşc, a plecat cu taxiul. A sunat acasă la amiază să-mi spună să nu-l aştept. Mi-a cerut să mănânc singur pentru că are clienţi şi face bani. Încet s-a făcut seară, a venit şi noaptea şi începuse să-mi fie frică. L-am sunat şi m-a liniştit, mi-a promis că duce clientul la destinaţie, apoi vine acasă. A trecut o oră şi încă una şi l-am aşteptat degeba. Nu a venit nici după trei ore şi nu a fost venit nici când m-am trezit dimineaţa în fotoliul în care am adormit aşteptându-l. Nu a mai venit niciodată.

A venit în schimb fiul lui şi mi-a cerut să-mi strâng lucrurile şi s-o iau din loc. Nu înţelegeam ce vrea dar m-a lămurit cu o palmă după ceafă. Cum niciodată nu am fost lovit în casa lui tata nu m-am aşteptat. Luat prin surprindere am căzut şi am dat cu capul de perete. Îmi frecam locul unde un cucui începu să crească dar tot nu ştiam ce am de făcut. George n-avea timp de pierdut, m-a târât până la fotoliu, s-a aşezat faţa în faţă cu mine şi m-a lămurit cu vocea cuiva cine abia se mai ţine în frâu .
- Aseară a murit tata. A fost înjunghiat şi i s-au luat toţi banii pe care-i făcuse, i s-a furat şi casetofonul din maşină şi telefonul mobil. Probabil că a făcut-o un client, oricum nu contează, e treaba poliţiei să-l caute. Casa este a mea acum şi eu nu am nevoie de nici un mucos în zonă, aşa că ori îţi iei frumos ţoalele şi te cari, ori ţi le strâng eu şi sun să fi dus înapoi acolo de unde ai fugit când te-a găsit tata. Ai 10 minute să te decizi.

Nu ştiam nimic despre legi sau despre drepturile mele, fiind înfiat cu acte în regulă puteam să rămân şi nu ar fi avut ce să-mi facă. Nu a fost nimeni cine să mă lămurească aşa că
am luat cu mine o sacoşă de haine, periuţa de dinţi din baie, un prosop şi săpunul de lângă chiuvetă. Am vrut să iau şi Oliver Twist, fiind cartea mea preferată, dar nu am fost lăsat. George s-a răstit la mine că nu era vorba să fur ce nu-mi aparţine şi că îmi suceşte gâtul dacă mai îndrăznesc să vorbesc vreodată de nea Konya de parcă ar fi tatăl meu. M-a dus la uşă, a deschis şi mi–a dat un brânci de era să cad pe scări. A strigat după mine un “hai pa şi să-mi scri milogule”, apoi a trântit uşa. N-am reuşit să înţeleg niciodată de ce s-a purtat cu mine de parcă aş fi fost vinovat de moartea lui nea Konya.

Eram iarăşi copilul străzii, copilul nimănui, născut parcă de drumuri şi crescut precum boscheţii, privit ca un rău inevitabil de către toţi. Măcar nu mai eram atât de mic încât să atrag atenţia imediat, aveam aproape 14 ani, eram îmbrăcat normal, ştiam să citesc şi să scriu. Aveam aproape două milioane de lei, ascunşi spre norocul meu într-o şosetă. Nu de mine, să nu credeţi. Aici îi punea tata, aici îi strângea bănuţ cu bănuţ punând în fiecare zi ceva. De aici ne luam cărţi şi spunea mereu că ăştia sunt banii mei. Dacă el mi i-a dat atunci erau ai mei şi nu putea spune nimeni că i-am furat. Ştiu însă că George mi-i lua dacă afla.

Am plecat în lumea largă. Jumătate de an am dormit sub un pod în compania unui om de aproape cincizeci de ani care trăia pentru a bea şi a unuia de douăzeci şi ceva care trăia furând pentru a-şi cumpăra încă o doză, mereu doar încă una. Nu aveam nimic în comun, nu ne salutam şi nu discutam decât stictul necesar, bani sau mâncare nu mi-au cerut niciodată şi nu le-am cerut nici eu. Cu cele două milioane am trăit cinci luni, altceva decât pâine n-am mâncat. De două ori am cumpărat săpun, mi-am cheltuit o parte din bani pe încă un prosop şi pe o ediţie veche a cărţii lui Dickens.
Într-un final mi-am găsit de lucru la o benzinărie. Spălam geamurile maşinilor, spălam pe jos în clădirea staţiei şi curăţam toaletele. Pentru toate astea mi s-a permis şi să dorm într-un spaţiu de  doi metri pe unu şi jumătate, acolo unde ţineam mătura, mopul, detergenţii, aspiratorul şi soluţiile de curăţat. N-a fost nici bine nici rău. Câştigam strict cât să-mi permit să  mănânc omeneşte şi să-mi cumpăr din când în când câte un tricou sau o pereche de încălţări. Numai chinezării ieftine, vara nu ţineau umbră, iarna nu mă încălzeau. După câteva controale, de frică să nu fie amendat, patronul a purtat o discuţie cu mine. Am convenit ca timp de un an să-mi dea doar jumătate de salar dar să mă jute să-mi fac acte. Aşa m-am văzut cu un buletin şi cu diploma de opt clase. Cunoştinţele le aveam de la bătrânul Konya dar acum aveam şi hârtie la mână.

Am lucrat aproape doi ani, apoi m-am împrietenit cu Vasi. Era mai mare cu un an decât mine şi a fugit de acasă după ce mama lui a murit. Tatăl lui era un beţiv scandalagiu şi de frica lui a ales drumul. În supravieţuirea stradală avea deja vechime şi se descurca mai bine decât mine. Nu se codea să fure, minţea de îngheţau apele, nu avea nici o reţinere în a smulge poşete din mâinile femeilor neatente ori telefoane de la gâtul copiilor unor părinţi proşti. La început refuzam să fac asemeni lui, iar el spunea că m-a stricat definitiv viaţa domnească. Din păcate s-a înşelat, încetul cu încetul, fiind mereu împreună, şi la rău şi şi la rău căci bine nu prea era, m-am învăţat la a face orice fără rezerve. Lucram în echipă, unul distrăgea atenţia celor mulţi şi proşti iar celălalt opera câte un buzunar, tăia o poşetă ori sălta un telefon nesupravegheat suficient. Telefoanele erau o afacere proastă, noi nu puteam risca să ieşim cu ele pe stradă, nu aveam niciodată bani destui cât să mituim un poliţist iar fără pregătirea terenului nu există afacere. Poliţia nu vede doar ce nu vrea să vadă. Dar ne descurcam altfel, dacă ne învârteam de ceva telefoane le lăsam la alţii spre vânzare cu toate că am luat de câteva ori ţeapă pentru că seara refuzau să ne dea banii pe telefoane. Susţineau că nu le-am dat nimic şi noi n-aveam cui să-i reclamăm. Între hoţi nu există cinste, am fost nevoit să învăţ şi asta.

Prima încălcare gravă a legilor am făcut-o când împlinisem 17 ani. Am sărbătorit, ne-am îmbătat şi mergând spre garsoniera făcută praf de o familie de ţigani, singura pe care ne-am putut permite s-o inchiriem, urlam de nebuni pe stradă. În tramvai lui Vasi i s-a făcut rău şi a dat la raţe, s-au tras toţi de lângă noi aşa că am călătorit domneşte. Un băiat de vreo şaisprezece ani s-a uitat mai lung la noi dar şi-a revizuit urgent atitudinea dispreţuitoare după ce a luat o “căpşună în far”de la Vasi. Asta am învăţat-o de la el, înseamnă o flegmă în ochi.

După ce am coborât din tramvai, mergând spre casă am observat o domnişoară elegantă.Umbla ţanţoş şi dădea din cur special parcă să ne facă în ciudă .Ne-am ţinut după ea iar ea s-a prefăcut că vorbeşte atât de concentrată la telefon încât nici măcar nu ne observă. Când a închis am vrut să mă bag în seamă. S-a oprit, s-a uitat la mine din cap până în picioare şi am văzut în ochii ei că pur şi simplu îi este scârbă de ce vede. Mi-a fost puţin ruşine de mine însumi cu toate că mintea îmi plutea în aburi de alcool. Dar mă şi enerva. Vasi în schimb nu avea greţuri, i-a zis direct “ pe nume”. Asta-i altă şmecherie învăţată de la el, toate femeile sunt curve şi toate se numesc „găoază”. Fata când l-a auzit vorbind obscen a dat să-şi continue drumul, dar a fost deja prea târziu. Vasi a apucat-o de mână, a smucit-o, ea s-a dezechilibrat şi cum era încălţată cu sandale cu toc înalt nu a reuşit să se redreseze. A căzut pe spate şi a dat cu ceafa de bordură, apoi a rămas nemişcată. M-am sperit că a murit, dar avea puls şi respira. Nu ştiam ce să facem cu ea, eu ziceam să fugim până nu ne vede cineva, Vasi era de părere că trebuie s-o trezim altfel îşi înghite limba şi moare. Nu ştiu dacă se poate una ca asta dar suna veridic şi m-am speriat. Am dat să fug după apă, dar am fost tras înapoi de Vasi. Dura mai puţin s-o ducem pe ea la noi decât să merg eu şi să mă întorc cu apă. Pe scări ne-am întâlnit cu un tip şi o tipă, ne-au privit dar nu au zis nimic, erau preocupaţi cu dozarea unei porţii de ceva gălbui într-o siringă. Am trântit fata în pat şi i-am aruncat apă în faţă. A început să mişte. Şi-a deschis într-un târziu ochii, s-a uitat în jur încercând să-şi dea seama unde a ajuns. Se vedea de la o poştă că nu ştia ce s-a intamplat, nici că unde-i şi nici că cine suntem noi. S-a ridicat din pe pat şi a vrut să plece dar a fost trântită înapoi de Vasi.
-  Poate nu te grăbeşti chiar aşa după ce ţi-am salvat viaţa. S-ar cuveni să te prezinţi măcar.
Fata a înţeles mult mai repede decât mine ce intenţionează Vasi, şi-a încercat norocul spunând că-i târziu şi că o vor căuta părinţii dacă nu ajunge urgent acasă. Vasi i-a răspuns că atunci să treacă repede la fapte şi s-a descheiat la şliţ. Când şi-a scos mădularul întărit fata a sărit iarăşi din pat şi a reuşit să ajungă aproape până la uşă. A fost târâtă înapoi de păr. Eu stăteam speriat, nu ştiam ce să fac. Într-o parte era prietenul meu, cel care se descurca şi mă ajuta să supravieţuiesc, pe partea cealaltă era o fată, o „găoază” oarecare. Totuşi cineva cu vocea bătrânului Konya îmi şoptea că aşa ceva nu se face, că el a încercat să mă facă om şi că devenind animal dovedesc că nu am meritat întreaga sa bunătate.

- Cum te cheamă?

- Adina, a răspuns fata în şoaptă.
- Dezbracă-te Adina! a dat Vasi ordin şi cum fata nu schiţa nici un gest a prins-o de gât, a ridicat-o în picioare şi i-a tras un pumn în plex. Când i-a dat drumul aceasta a căzut în patru labe şi icnea de durere. Scotea nişte sunete de parcă ar fi vrut să vomite totuşi nu a făcut-o. După câteva clipe Vasi a ridicat-o de jos şi a aşezat-o pe marginea patului.
-Dezbracă-te!
Fata nu mişca nici de data asta aşa că  a luat-o iar de gât, a ridicat-o în picioare şi cu toate că a încercat să se ferească i-a tras încă un pumn. De data asta undeva în zona ficatului. Adina a căzut ca secerată, s-a scăpat pe ea şi  balta de urină i se lăţea de sub fund în timp ce plângea şi între icnete încerca să respire. M-am apropiat de Vasi cu intenţia de a-l opri dar m-am descurajat în ultima clipă şi i-am şoptit doar la ureche că eu vreau la baie. M-a privit ca pe un idiot, apoi mi-a zis să fac ce-mi vine fără să-l mai informez, ce drac, nu văd că-i ocupat. M-am dus la baie şi m-am privit în oglindă. Ultimii aburi ai beţiei stăteau să se risipească, aveam faţa buhăită, ochii înroşiţi, obrajii alungiţi şi cearcăne vinete îmi împodobeau ochii. Din cameră, chiar şi prin uşa închisă se auzea vocea lui Vasi.
-Dezbracă-te!
De data asta a vorbit şi ea. Implora. Apoi iar vocea lui Vasi.

- Tu decizi. Ori te dezbraci ori te bat până rup ficatul în tine.

Mă gândeam ce să fac. Ştiam ce are de gând Vasi, ştiam că nu-i corect şi ştiam şi că singură fata nu are cum să-l înfrunte. Ceva se revolta în mine şi mă împingea să iau atitudine de partea ei, un alt gând îmi spunea însă că ar fi degeaba. Vasi m-ar bate şi pe mine şi tot ar obţine ce vrea. Am simţit ceva întărindumi-se în pantaloni şi am recunoscut în sinea mea că aş vrea să  văd fata fără haine. M-am luptat cu mine însumi şi am pierdut.
Când m-am întors în cameră ea mai  purta doar o pereche de bikinei roz. Încerca să-şi acopere sânii cu mâinile dar Vasi i le îndepărta iar şi iar, apoi i-a cerut să-şi dea jos şi chiloţii. Ea a refuzat aşa că s-a aplecat el şi i-a smuls cu o pârâitură de ţesătură ruptă. Stăteam ca hipnotizat în uşă, era pentru prima dată când vedeam o femeie dezbrăcată, mă atrăgea şi mă speria în aceaşi măsură. Pantalonii mei aveau în faţă o umflătură dureroasă şi respiram la fel de sacadat ca fata de pe marginea patului.

A încercat să fugă iar dar n-a reuşit să ajungă la uşă. Vasi i-a pus piedică din spate făcând-o să cadă lată pe hol. Când a dat să se ridice i-a tras un şut între picioare şi cred că a nimerit-o rău pentru că a ţipat ca rănită de moarte. Nici n-a mai încercat să fugă, s-a aşezat plângând pe jos şi se uita între propriile picioare de parcă ar fi fost pentru prima dată când vedea ce are acolo. A luat-o Vasi ca pe un sac de cartofi şi a trântit-o în pat. S-au luptat câteva clipe până a reuşit să-i imobilizeze mâinile apoi a încercat să ocupe poziţie între picioarele ei. Nu reuşea nicicum şi a strigat la mine.

-Nu sta ca blegul, treci şi desfă-i picioarele.

Am făcut ce mi-a cerut dar când am văzut sexul complet epilat al fetei am avut un spasm şi am terminat în pantaloni. Ea se zvârcolea dar a fost potolită de câţiva pumni în coaste şi Vasi a reuşit s-o penetreze. Când mişca cum nu-i plăcea îi trăgea pumni pe unde apuca.

Într-un târziu a terminat şi s-a dat jos de pe ea. Fata a rămas în aceaşi poziţie cu picioarele desfăcute şi plângea fără sunete. Îi curgeau lacrimile pe obraz şi aş fi vrut să i le şterg. Îmi era milă de ea, dar goliciunea ei mă atrăgea cum atrage magnetul fierul, nu-mi puteam dezlipi ochii de pe ea.

-Trage-o în ţeapă Călugăre! mă smulse din reverie vocea lui Vasi.

Cei doi oameni din mine s-au luptat câteva clipe apoi cel care susţinea că-i doar o găoază din mii de găoaze a învins din nou şi mi-am făcut şi eu numărul. Între timp s-a reînvigorat Vasi şi a mai dat o tură, apoi iarăşi eu. Când am fost gata şi a doua oară ne-am dus pe rând la baie să ne spălăm. Fata zăcea în pat pe spate ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, ca şi cum nu ne-ar vedea şi nu am exista deloc pentru ea.

Îmi era ruşine de mine, îmi era ruşine de nenorocitul pe care îl numeam prieten. Dacă aş fi putut aş fi dat înapoi timpul, înapoi până în zilele copilăriei mele scurte, m-aş fi întors la tata şi i-aş fi cerut să mă înveţe mai mult. Dar era prea târziu deja pentru toate astea şi eu am ales calea păcatului, calea vinovăţiei, calea celor excluşi de societate. Nu ştiu dacă am ales întradevăr ori m-au purtat doar paşii pe traseul ce mi-a fost desemnat. Multe nu le ştiu, dar adevărul e că nici nu vreau să mai primesc nici un răspuns. Cuvintele nu mă consolează şi nu pot decât să sper că şnurul de mătase mă va ajuta să uit.

-Îmbracă-te Alina! Nouă ni s-a scârbit deja de găoaza ta, dacă ţie nu ţi-a ajuns va trebui să cauţi alt mascul.

-O cheamă Adina, am ţinut eu să precizez.

-Mă doare în cur de cum o cheamă.

Fata şi-a luat hainele continuând să plângă. Când a fost îmbrăcată complet Vasi s-a dus în spatele ei şi i-a tras una în cap cu o sticlă goală. A luat-o în braţe şi a pornit cu ea spre uşă. A trebuit să-l ajut la intrarea în lift, apoi la ieşirea din bloc. A cărat-o pe Adina cale de vre-o cinci-şase străzi pe întuneric, apoi a întins-o pe banca din faţa unui bloc şi am lăsat-o acolo.
-Nu ar trebui s-o trezim? Dacă o lăsăm aşa poate îşi înghite limba, am repetat eu învăţătura primită cu vre-o trei ore înainte.

-Termină cu prostiile. I-am dat în cap s-o fac knock out şi tu vrei s-o trezeşti? Dă-o în scula mea să doarmă aici. Poate o mai iau câţiva în noaptea asta. Noi trebuie însă s-o tulim înainte să ne vadă cineva.

Adina fost doar prima dintr-un lung şir de plăceri şi dezamăgiri.Să faci sex era plăcut, eu îmi aminteam însă de bătrânul care m-a luat de pe stradă, m-a tratat şi m-a iubit. De bătrânul care mi-a citit cândva poveşti şi care m-a învăţat să citesc şi să scriu dar nu mi-a vorbit de sex, de bătrânul care spunea că femeia este o floare care se deschide în faţa bărbatului iubit, spunea că un bărbat adevărat este acea albină care se mulţumeşte cu o singură floare. Îmi aminteam cum spunea zâmbind că femeia are piele de catifea, miroase a piersici coapte, are ochi de luceferi şi suflet de înger. Cele cunoscute de mine miroseau a parfumuri, unele a transpiraţie, erau toate complet epilate de păreau fetiţe şi erau la fel de departe de conceptul de floare pe cât eram eu departe de a fi albină.

Au trecut însă anii, zi după zi şi ceas după ceas. Am cunoscut şi alţi băieţi de-o seamă cu noi şi încet ne-am strâns într-o gaşcă. Eram când opt, când nouă, asta pentru că Vampirul se întorcea uneori acasă la beţiva de maică-sa. Şeful nostru era un fost luptător de stradă, cel puţin aşa se lăuda, pe nume Chin. El şi-a ales numele, îi plăcea cum sună, îi amintea de ceva chinezesc sau japonez şi exprima foarte clar ce poate el produce. Avea un cap mare şi o faţă lată de zici că l-a pălit trenul frontal încă în copilărie. Erau în gaşca noastră şi băieţi mai deştepţi decât idiotul de Chin, numai că el singur avea un spaţiu şi ne-a primit cu condiţia să fie el şef. Moştenise de la babaci apartamentul cu patru camere care devenise sediul nostru. De aici plecam în raiduri, de regulă pentru a jefuii  pe cineva, mult mai rar pentru a da o spargere. Uneori mergeam la sigur, pândeam pe cineva cu bani şi-l aşteptam în faţa casei când cobora din maşină să deschidă porţile garajului sau poarta spre curte. Majoritatea scoteau tot ce aveau la ei când dădeau cu ochii de cuţit, au fost însă şi câţiva care nu se speriau aşa repede şi ripostau. Degeaba aveau însă curaj,  noi eram prea mulţi pentru un singur om. Alteori ne alegeam victima la întâmplare şi deseori am bătut oameni degeaba pentru că nu aveau nimic de valoare la ei.
Fetele le agăţam pe stradă, nu le mai duceam cu forţa ca prima dată. Le spuneam diferite aiureli, le duceam cu zăhărelul cum că avem parfumuri originale de vanzare la un preţ bun, lenjerie intimă de marcă la jumătate de preţ şi mii de alte prostii. Se găseau mereu dobitoace care să pună botul şi să vină să vadă marfa. Ziceam că-s produse furate aşa că nu putem ieşi pe stradă cu ele şi că le avem ascunse, apoi le duceam acolo unde aştepta gaşca şi fata avea parte de marfă la greu. Unele se văicăreau, altele plângeau, au fost care ameninţau dar am avut şi surprize. Nu odată ni s-a întâmplat să ne zică fata că puteam să-i spunem direct că-i rost de sex în grup că venea. Am agăţat până şi una care şi-a sunat apoi prietena s-o cheme la distrcţie.

Şoloban, căruia eu i-am fost lipit numele pe motiv că nu putea pronunţa corect şobolan, a agăţat o doamnă de vre-o 30 de ani. Asta a făcut un circ de numa’ când a aflat despre ce-i vorba, striga la noi de credeam că o aude cineva deşi eram la o fabrică veche şi dezafectată. Răcnea din toţi rărunchii că ce ne-am închipuit noi despre ea, că aoleu unde a ajuns lumea şi că Dumnezeu nu se ştie cum de ne mai rabdă pe faţa pământului. Eu şi cu Maiden am vrut deja să ne evaporăm când s-a oprit din urlat. Ne-a văzut cum pas cu pas ne retrăgeam discret şi ne-a chemat înapoi.

-Nu merge aşa nenică, credeţi că scăpaţi dacă acum vă răzgândiţi?

Apoi s-a dezbrăcat, a făcut faţă cu brio la tot şi spre marea noastră surpriză ne-a cerut să acţionăm câte doi deodată. Atunci am auzit pentru întâia oară că există şi sex anal şi că se cheamă sodomie. Săptămâni în şir am râs pe tema asta şi strigam la fetiţe pe stradă că vrem să le sodomizăm. Culmea că majoritatea lor ştiau despre ce-i vorba, dacă e să judecăm după cum se înroşeau. A urmat apoi sperietura când ne-am trezit cu nebuna asta amatoare de sodomie la uşa noastră. L-a văzut pe Popopo pe stradă, l-a recunoscut şi l-a urmărit până acasă. Popopo era cel mai mic dintre noi, avea doar 16 ani şi de regulă, când dădeam o spargere, el stătea de şase. Îl cheama de fapt Gicu, dar la un moment dat, când tocmai reuşisem să spargem lacătul de la un depozit, a apărut o patrulă iar Gicu a venit fuga să ne anunţe că trebuie să dispărem. De emoţii însă tot ce a reuşit să rostească a fost po-po-po vrând să zică poliţia. De atunci îi spunem Popopo. Ei bine, pe acesta l-a urmărit femeia. A bătut la uşa, când Chin i-a deschis l-a dat la o parte din drum pe acesta, a intrat în casă, a închis uşa şi s-a dezbrăcat. S-a pus în pat şi a dat ordinul:
-Haideţi băieţei, curaj! Câte doi, cum v-am învăţat.
De atunci şi-a făcut obiceiul de venea odată la două-trei săptămâni şi până la urmă i-a zis Chin că ar face bine să nu se mai arate în zonă dacă nu vrea ca soţul ei să afle despre tot. Doamna nu s-a speriat deloc de ameninţarea copilărească şi  i-a răspuns că el ar face bine să-şi folosescă şi limba pentru a o satisface, nu de alta dar  dacă se întâmplă să plece nemulţumită se va duce la poliţie şi le va povesti despre noi.

Aşa am ajuns să facem sex din obligaţie. Nu era deloc plăcut şi tot mai des mă gândeam la toate fetele siluite de noi şi am început să-mi fac o idee despre cât li s-a părut lor de groaznic ce au păţit. Stăteam deja la pândă, dacă o observam din timp pe cea care ne şantaja fugem care pe unde apucam mai ales că avea mereu noi şi noi idei, care mai de care mai bizar, mai ciudat sau mai scârbos. Când nu reuşeam să scap mi se făcea aşa o silă de tot ce însemna femeie şi sex încât refuzam să mă apropiu şi când era vorba de vre-o tinerică. Dacă asta ar fi păţit ceva, ori dacă reuşeam să scăpăm cumva definitiv, ar fi fost sărbătoare pentru noi.

Am trăit aşa multă vreme. A venit şi a trecut şi cea de-a 23-a mea aniversare iar noi continuam să fim spaima oraşului. Pe unde treceam făceam victime, nu neaparat pentru a fura sau jefui ci mai mult pentru întimidare şi faimă. Nu făceam nici o prostie în zona în care locuiam şi nici cu vecinii nu intram în conflict, în schimb dacă întâlneam pe cineva în parc sau pe stradă singur şi noi eram măcar patru atunci nu scăpa nebătut. Ni s-a întâmplat şi să fim puşi pe fugă de câte unul mai hotărât, dar toate astea ne făceau doar să fim şi mai răi când dădeam peste următoarea victimă. Băteam bătrâni şi femei fără să ne pese. Când aveam de-a face cu doi bărbaţi preferam să ne luăm coada între picioare şi le arătam spatele. Eram de fapt nouă copii needucaţi, toţi am fost abandonaţi sau proveneam din familii destrămate, decăzute şi cum ne-am trezit cu o întreagă lume fiindu-ne duşmănoasă noi îi răspundeam înzecit. Dacă societatea decăzuse întratât încât nu i-a păsat de noi atunci noi ne străduiam s-o impingem cât mai jos posibil, distrugeam de câte ori aveam ocazia şi umpleam oraşul cu înscripţii de “Vă caută Cuţitul”. Aşa ne numeam noi şi încetul cu încetul am căpătat şi câţiva adepţi, membrii eram doar noi nouă dar celelalte găşti începuseră să afle de noi şi să ne respecte. Prietenul meu cel mai apropiat nu mai era demult Vasi, pe acesta îl chema acum Pumnul pentru că avea o lovitură năpraznică, mie mi-a rămas numele pus de Vasi, cel de Călugărul, pentru că luam cu mine peste tot cartea lui Dickens iar asta în ochii lor era un fel de Biblie. Prieteni mai buni îmi erau Motor şi Maiden. De ei se mai lipise ceva poleială de cultură şi puteau discuta şi despre altceva decât înjurături, găoaze, sex şi bani. Motor avea un frate mai mare care era mecanic şi de la el învăţase suficient ca să deschidă orice maşină din câteva mişcări, dar la o adică se descurca şi să repare orice stricăciune. Maiden era fan înrăit a lui Bruce Dickinson, nu doar că-l admira pe acesta dar ştia şi să cânte la chitară incredibil de bine. Ei doi citiseră câte ceva la viaţa lor, e drept că în copilărie, pe vremea când u avut părinţii aproape. Maiden citise chiar şi Oliver Twist şi cu acest amănunt îmi câştigase prietenia din start. Cu ei se întâmpla uneori duminica să ne îmbrăcăm în hainele noastre bune, să mergem la un film sau la un club şi nu odată, după o astfel de ieşire şi-a petrecut careva din noi noaptea în compania unei fete fără să fie întreaga gaşcă în spate aşteptând să-i vină rândul. Sexul era altceva aşa, când fata de bunăvoie îşi desfăcea picioarele şi îi făcea şi ei plăcere atunci mă simţeam mai bărbat, când violam pe câte una în grup pe sub poduri, prin parcuri pe înserate ori prin vechi clădiri părăsite mă simţeam mai degrabă animal decât om. Prea mult nu însemna însa nici una, indiferent că o violam făceam sex cu acordul ei treceau toate de parcă nici n-ar fi fost.

Până a venit ea, într-o zi care părea a fi cât se poate de banală, o zi ca oricare alta. Plecasem cu Maiden să prindem un fir, filam o anumită maşină care venea la fiecare sfârşit de săptămână după bani la un magazin de mezeluri. Popopo susţinea că a văzut delegatul sau şoferul ieşind cu un teanc de bani în mână. Asta însemna că toată marfa livrată era plătită în bani gheaţă la sfârşit de săptămână şi merita să-i săltăm. Trebuia să ne convingem că Popopo nu vorbeşte fără cap, aşa că ne-am postat în staţia de tramvai din faţa magazinului şi aşteptam să treacă vremea. Eram la două cartiere distanţă de casă şi eram numai noi doi. Pe de-o parte ne simţeam bine că aveam ocazia să discutăm fără să fim acuzaţi că ne dăm mari folosind cuvinte complicate, pe partea cealaltă eram însă neliniştiţi, puteam fi atacaţi de orice gaşcă concurentă dacă am fi fost recunoscuţi. Nu s-a întâmplat nimic din toate astea, nici n-am apucat să discutăm şi nici nu ne-a pus pe fugă nimeni, s-a întâmplat exact la ce nu m-aş fi gândit niciodată.

Din tramvaiul care oprise în faţa noastră au coborât oamenii. Ea avea o valiză imensă într-o mână, un geamantan vechi şi jerpelit îi atârna de pe umăr şi se chiunuia să tragă cumva şi o geantă de voiaj pe roţi. M-am grăbit s-o ajut să coboare. Mi-a mulţumit frumos pentru gest şi mi-a zâmbit. Mi s-a făcut cald şi fără să stau pe gânduri am întrebat-o dacă îmi dă voie s-o ajut cu bagajele în continuare. S-a intors înapoi spre mine şi tot zâmbind m-a întrebat dacă sunt cumva şeful de staţie responsabil pentru comfortul trecătoarelor. Am zâmbit la rândul meu convins fiind că nu face mişto ci doar glumeşte şi că i-ar prinde bine ajutorul cuiva. I-am făcut un semn lui Maiden să se descurce singur şi am luat toate bagajele de la fata. I-am dat în schimb cartea mea, s-o ţină până mă lupt eu cu geanta jerpelită care îmi tot alunec de pe umăr. A deschis-o, a citit doar titlul apoi a închis-o la loc, s-a aplecat spre mine şi m-a pupat pe obraz.

-Asta pentru că exişti.

Când s-a aplecat spre mine m-a lovit o intensă aromă emanată de pielea ei, mirosea a piersici coapte şi a vară, a viaţă fericită şi a câmpuri deschise, nesfârşite. Mi s-a tăiat respiraţia şi mi s-au înmuiat picioarele.

Am trecut strada chinuindu-ne să-i evităm pe cei care veneau din faţă şi ne-am oprit după câteva sute de metri să-mi trag sufletul. Genţile îi erau incredibil de grele. Mi-am aprins o ţigară ,mi-a cerut şi ea una aşa că i-am oferit-o pe aia deja aprinsă şi mi-am scos alta din pachet. Am întrebat-o la ce se referea când m-a pupat şi mi-a răspuns că demult îşi doreşte să cunoscă un om care citeşte încă scriitori ca Dickens, un om care nu stă cu mâinile în buzunar când o femeie se chinuie cu bagaje în faţa lui, un om care răspunde la un zâmbet cu un zâmbet…

M-am îndrăgostit de ea. Mă credeţi că am iubit-o încă dinainte s-o întâlnesc? Cred că fără să fi ştiut am căutat-o mereu.

Am condus-o acasă, m-a poftit înăuntru şi m-a rugat să rămân măcar până face o cafea. Stătea într-o garsonieră mică şi înghesuită, avea un pui de pisică, luată de pe stradă cu trei zile înainte după cum aflasem ulterior, câteva teancuri de cărţi, un frigider, un pat, o masă şi două scaune. În cuier atârnau două rânduri de haine şi mai avea câteva bluze şi o pereche de blugi în geantă. În rest numai cărţi.

Am plecat deabia seara de la ea. Am aflat o mie şi una şi mă simţeam ca rupt din lumea mea şi aşezat undeva pe un tron de nişte mâini binevoitoare. Aveam senzaţia că am dormit şi am visat toţi anii trecuţi de când a murit Konya, că pentru întâia oară m-am trezit cu adevărat şi că merg într-o direcţie aleasă de mine în loc să mă las dus de valurile timpului. O chema Oana, avea 20 de ani. Era şi ea orfană, a crescut la un orfelinat, la 14 ani a plecat de acolo şi şi-a căutat de lucru. S-a luptat şi s-a zbătut, dar nu a decăzut ca mine. A avut perioade când a mâncat odată la două zile dar nu a luat niciodată nimic ce nu-i aparţinea şi nu a primit de la nimeni nimic pentru ce nu a plătit. A muncit de toate pentru a se întreţine. Acum s-a mutat  pentru că şi-a găsit o slujbă ceva mai bine plătită şi s-a înscris la şcoală. Vroia să facă liceul la seral şi apoi să dea la facultate. O hotărâre ieşită din comun, un curaj pe care nu l-am văzut niciodată nici la bărbaţi şi toate astea într-o mână de om, într-o amărâta de fată. O fiică a străzii, crescută de stat, fără mamă, fără tată şi fără un om pe tot pământul căruia să-i pese. Îmi păsa mie. Când mă uitam în ochii ei de un albastru incredibil, ori la buclele ei castanii cum i se revărsau pe umeri simţeam că aş fi în stare să omor întreaga suflare omenească pentru a o proteja de toate relele.

I-am şi spus acest lucru, ea m-a privit zâmbind multă vreme apoi a venit, mi s-a aşezat în poală şi m-a sărutat, de data asta pe celălalt obraz. Mi-a şoptit în  ureche de parcă ar fi fost un secret teribil că nu vrea să fac aşa ceva, dacă tot sunt dispus să fac ceva pentru ea atunci să iubesc oamenii. Să-i iubesc de  parcă toţi ar fi copii neajutoraţi. Mi-am amintit de Konya, de blândeţea lui şi de lacrimile care i se adunau în ochi când mă privea. A ştiut oare de atunci că mă voi rătăcii după ce moare? Oana nu ştia cine sunt şi nu m-a certat cu nici o vorbă, dar la auzul cuvintelor ei mi s-a făcut  ruşine de mine, ruşine pentru tot ce am făcut. Chiar şi pentru gândul care m-a împins să-i iau bagajele.

M-am întors printre cei asemeni mie. Trei zile am refuzat să mai ies din casă. Îmi era teamă să nu mă vadă cumva Oana în compania prietenilor mei. Nu-mi trebuia mâncare şi nu vroiam să particip la nici o acţiune a grupului, nu am mers la furat cu ceilalţi şi nu m-am dus nici când a intrat Popopo val vârtej pe uşa urlând că a prins Chin pe una de 15 ani şi să mergem că ne vine rândul imediat ce termină el. Ceilalţi au plecat în fugă, eu am rămas privind spre tavan.

După nici zece minute s-au întors  Maiden şi Motor. Mi-au observat absenţa în faţa blocului şi fiindu-mi prieteni le-a păsat. Le-am povestit tot şi m-au înţeles, erau şi ei de părere că trebuie să plec, s-o iau pe Oana de mână şi să ne ducem în lumea largă, să uit tot şi să încep o altă viaţă. Nu le-am putut spune că Oana m-a acceptat aşa cum sunt, fără întrebări şi că n-am avut curajul să-i povestesc tot, nu am avut puterea de a-i mărturisii că deşi citesc Dickens şi ajut uneori pe cineva să-şi care bagajele, sunt doar un nenorocit, un răufăcător, un golan, un violator şi un parazit pe spinarea societăţii.

Totuşi am plecat. M-am dus la ea şi m-a primit zâmbind. Mi-a dat să mănânc, m-a trimis să mă spăl şi mi-a făcut loc în pat lângă ea. Puiul de pisică dormea între noi şi plutea atâta sfinţenie în aer, atâta pace aveam în suflet încât nici o clipă nu m-am gândit că am putea face sex.

Dimineaţa când m-am trezit ea era deja plecată. Casa era goală, pisi mic dormea înghemotocit la picioarele mele iar pe perna ei mă aştepta un bilet:
“Banii sunt sub faţa de masă. Cumpără, te rog, pâine, o sticlă de ulei şi ceva cartofi. Dacă vrei ai voie şi o bere.  Eu vin seara la şase. Te-am pupat înainte să plec dar nu te-ai trezit, am vrut doar să-ţi mulţumesc încă odată că exişti. De când te cunosc nu mă mai simt singură. ”

Am sărit din pat, după zece minute eram deja spălat, bărbierit şi îmbrăcat. De banii ei nu m-am atins, mai aveam şi eu ceva rezerve. Am plecat dar m-am întors de pe scări. Banii mei erau bani murdari, bani munciţi de alţii luaţi cu forţa de mine, erau blestemaţi şi ar fi fost un sacrilegiu să cumpăr ceva pentru noi. Am luat banii de sub faţa de masă şi am plecat.

Am cumpărat un ziar, am sunat la o firmă şi după trei ore căram deja mortar cu găleata pe un şantier. Program de opt sau zece ore, la alegere, salar destul de bun şi bani cinstiţi. Patronul când a aflat că sunt orfan şi mă aflu la început de drum, văzându-mă cum alerg cu găleţile pe când ceilalţi se plimbau, m-a chemat şi mi-a dat un sfert de salar în avans. Au fost bani suficienţi cât să ne ajungă două săptămâni. Aşa că tot ce îmi rămăsese în portofel din viaţa mea anterioară am împărţit printre cerşetori. Speram ca binecuvântările primite să contracareze blestemele…

În afară de cele trecute de Oana pe listă am cumpărat şi o floare, un singur trandafir sângeriu pentru a o face să zâmbească dar am găsit-o plângând. Preţ de o clipă am crezut că-mi stă inima, lacrimile ei jur că m-au durut mai tare decât toate bătăile îndurate în copilărie. Şi-a ridicat privirea, m-a privit şi mi-a zâmbit printre lacrimi.
-Am crezut că ai plecat de tot.

I-am dat trandafirul spunând o vorbă învăţată de la Konya, că oamenii înţelepţi găsesc într-o floare ce nu găsesc alţii nici într-un buchet. Pentru prima oară în viaţă am simţit că mi-am găsit locul, că nu sunt primit din milă, că pe ea nu compasiunea, bunătatea sau omenia o conduc ci atracţia aceea iniţială care s-a transformat în iubire fără să ştim când.

Mi-a adormit în braţe şi n-am trezit-o, întreaga noapte m-am uitat la ea cum doarme, am acoperit-o dacă s-a dezvelit şi i-am păzit visele. Dimineaţa, la prima geană de lumină i-am aşezat capul pe pernă şi m-am dat jos din pat. I-am pregătit în linişte micul dejun, i-am scris un bileţel cum că voi cumpăra eu tot ce trebuie şi am plecat la muncă. Eram fericit ştiind că fac ce trebuie.

Am făcut dragoste pentru prima dată după o săptămână de stat împreună. A fost ceva de vis, cum nici măcar n-aş fi crezut ca poate fi. N-am mai făcut sex cu cineva cine să se gândească înainte de toate la plăcerea mea şi nici cu cineva a cui plăcere să fi fost mai importantă mie decât plăcerea proprie. De fapt făcusem mereu doar sex, niciodată dragoste. Oana avea 20 de ani şi eu am fost primul bărbat în viaţa ei, pentru asta am jurat în gând că ea va fi pe veci singura femeie din viaţa mea.

Am devenit alt om. Munceam pe brânci, munceam şi eram fericit muncind, munceam pentru ea, munceam pentru noi, pentru viitorul nostru, pentru copii pe care ne-am propus să-i avem. Ziceam că vom face trei copii, măcar ei să aibe fraţi şi să nu fie singuri. Ne făceam o mie şi una de planuri, ştiam că vom ajunge cândva la casa noastră, ştiam că împreună, mână în mână vom îmbătrâni şi vroiam ca atunci când vom muri să fim îngropaţi în acelaşi mormânt, să putem fi împreună şi dincolo de moarte. A spus cândva cineva că iubirea este măsura singurătăţii noastre, acum am reuşit să înţeleg la ce se referea. Am fost mereu singur dar până n-am întâlnit-o pe Oana n-am iubit pe nimeni, cu atât mai mult am putut s-o iubesc pe ea, întrega nevoie de a iubii, strânsă picătură cu picătură de-a lungul anilor acum a ajuns să se reverse asupra ei. Indiferent cât făceam pentru ea tot prea puţin mi se părea.

După o lună ne-am înscris amândoi la liceu şi stăteam seară de seară ascultând lungi şi plictisitoare ore de matematică, fizică, chimie sau literatură. Stăteam în aceaşi bancă şi dacă aveam uneori momente în care să mă gândesc că toate astea sunt o povară mai mare decât pot duce, era suficient să mă uit la ea, era suficient chiar şi să mă gândesc numai că ea există pentru ca nimic să nu mai fie greu. Cât timp ea mă ţinea de mână nu exista imposibil.

Nu ştiam însă că păcatele sunt câini fideli ce ne urmează o viaţă întreagă, nu ştiam că nici o palmă dată nu rămâne neîntoarsă, că nici o lacrimă vărsată nu se usucă fără urme şi că nu există poliţe neplătite la capătul drumului. Nu ştiam că peste întrega lume domneşte un Dumnezeu neîndurător ce trage la un moment dat linie şi socoteşte cu câte lacrimi am rămas datori. Nu ştiam că tot binele din lume dacă l-aş face tot n-ar fi îndeajuns să răscumpere un singur rău inutil făcut, nu ştiam nici că fiecare om este un întreg, un unicat valoros în ochii lui Dumnezeu, că nu există nici o fată doar una din mii de alte fete, că nu este nici un bătrânel doar unul din alţii o mie, cum nici măcar o amărâtă de pisică nu este doar una din alte mii, că fiecare este un unicat împosibil de înlocuit… Nu ştiam încă, Doamne, nu ştiam. Tu însă, părinte al tuturor te-ai dovedit un tată prost, în loc să mă înveţi ai preferat să mă distrugi.

Nu ştiam că degeaba îmi uit eu păcatele, ele nu mă uită, că degeaba îmi las trecutul pentru că el nu mă lasă…

Ne-au aşteptat în scară când seara de la cursuri ne întorceam spre casă. Ei erau şase, iar noi eram singuri. Au sărit pe noi exact cum aveam noi, membrii Cuţitului, obiceiul să sărim pe oameni care nu bănuiau nimic. O fracţiune de secundă am avut la dispoziţie, doar cât să-mi dau seama că avem de-a face cu vechea mea gaşcă, apoi am simţit o lovitură în moalele capului şi s-a lăsat peste mine întunericul.

Când m-am trezit aveam mâinile legate la spate. Stăteam pe un scaun şi-mi erau şi picioarele legate de picioarele scaunului. Gura îmi era umplută cu ceva şi nu puteam nici scuipa şi nici urla. Oana plângea întinsă în pat, o auzeam suspinând şi-i auzeam  rugile inutile, adresate unui Dumnezeu surd şi orb. M-am zvârcolit dar tot ce am reuşit să fac a fost să mă răstorn cu scaunul şi să atrag atenţia asupra mea. Chin deja îşi terminase numărul cu viitoarea mea nevastă, cu mama viitorilor mei copii, cu singura femeie pe care am cunoscut-o şi pe care am iubit-o îndeajuns cât să înţeleg că avea întradevăr suflet de înger. Un alt nenorocit din Cuţit o călarea pe Oana şi eu inutil încercam să urlu, inutil mă zbăteam. Chin, fie el blestemat şi în iad, a venit lângă mine rânjind şi mi-a spus că doar nu mă supăr că-şi iau şi ei partea din femeia mea, doar  mi-am luat şi eu de destule ori partea în casa lui, din femeile lui. Am muşcat de disperare în ce aveam îndesat în gură şi am simţit cum dinţii din faţă mi se sparg cu o pocnitură dar durerea pe care o simţeam în piept era infinit mai mare decât cea a unor dinţi dizlocaţi. Două ore blestemate, lungi cât o veşnicie în iad, am fost obligat să privesc. Două ore ea a plâns şi s-a rugat la Dumnezeu, două ore am blestemat eu cerul, lumea şi pe mine însumi, în gânduri. După două ore, când nici unul din cei şase nu mai era în stare să obţină o nouă erecţie a venit Chin să mă dezlege. Mi-a tăiat frânghia de la mâini şi de la picioare, mi-a scos cârpa îmbibată de sânge şi salivă din gură şi m-a împins în pat, peste ea, rostind vechea formulă, auzită de zeci de ori…
- Trage-o în ţeapă, Călugăre!

Mi-am sărutat soţia, femeia, îngerul. Ştiam că a fost pentru ultima oară, mi-am ascuns faţa în buclele părului ei şi i-am aspirat aroma de piersici coapte şi a vară. M-a strâns la pieptul ei plângând şi mi-a întors sărutul. M-am ridicat apoi în picioare lângă pat, am mângâiat încă odată obrajii scăldaţi în lacrimi, mi-am imprimat în memorie faţa acea cu ochi de luceferi, apoi înainte ca vreunul din ce şase să fi apucat să schiţeze măcar un gest, l-am luat pe Chin de piept şi dintr-o singură sforţare şi un sigur avânt l-am aruncat prin geamul închis. După o cădere de la etajul nouă n-a rămas din el altceva decât o halcă strivită de carne, amestecată cu bucăţi de sticlă, sânge şi oase. Ceilalţi cinci au fugit dar de scăpat nu puteau scăpa. Pe Şoloban l-am înjunghiat în inimă pe scări iar pe Vasi am reuşit să-l ajung din urmă în faţa blocului. I-am pus piedică din spate şi am sărit pe el. Când a venit poliţia încă îl dădeam cu capul de asfalt deşi nu mai era decât un boţ de carne însângerată.

Mi-au pus cătuşele, mi-au luat declaraţia. Am recunoscut tot, absolut tot. După două ore au fost arestaţi şi ceilalţi patru. Singurul care a scăpat din Cuţit a fost Motor. După cum am aflat de la gardieni pe Maiden l-a împins Chin în faţa tramvaiului când acesta i-a zis că mă anunţă de intenţiile lor. Despre Motor nu am vorbit nici eu şi nici ceilalţi, poate va reuşi să ducă o viaţă normală.

A doua zi dupa arestarea mea mi-au adus paznicii o veste tristă, nu neaparat neaşteptată. Oana a murit, a luat o supradoză de somnifere şi a lăsat în urmă un bilet. Doar că ne vom vedea…dincolo. Ca întotdeauna şi de data asta ea avea dreptate. Mie îmi vor da probabil vre-o douăzeci de ani şi-i merit, totuşi nu-mi voi ispăşi pedeapsa. Nu am motive s-o fac, dacă ar fi fost să stau închis în închisoare o veşnicie, aş fi stat, dacă la capătul timpului mă aştepta ea la poarta, aşa însă nici o clipă nu am de ce să mai pierd. Biletul meu spre lumea de apoi mi-e deja în buzunar.  Un şnur lung de mătase ce a fost cândva o armă de temut în mâna mea. Iniţial a fost parte a unei draperii, dar cum fabricanţii l-au umplut cu biluţe de plumb pentru a ţine draperia întinsă, eu i-am găsit o utilitate mai bună, unde loveam cu asta pielea crăpa şi durea a dracu’. Biluţele de plumb le-am scos din şnur în ziua când m-am mutat la Oana şi le-am aruncat, am păstrat doar şnurul de mătase să-mi servească drept  semn de carte. Să-mi amintească… În rest mi-au luat tot, până şi şireturile din pantofi şi cureaua de la pantaloni, dar nimeni nu s-a gândit să-mi deschidă cartea.

Nu vreau să mai am amintiri de nici un fel, nici semn de carte nu- mi mai trebuie, am ajuns deja la ultima pagină. Nu-mi lipsesc nici visele şi nici lacrimile, dacă la începutul vieţii nu le aveam, acum am rămas doar cu ele. Dar visul meu e un coşmar şi lacrimile mi-s amare. Aş vrea să mă ierte oamenii ori măcar să mă înţeleagă, să facă ei ce Dumnezeu n-a fost în stare.

În ultimul meu vis, Oana a păşit printre zăbrelele ce mă ţin închis şi m-a sărutat pe frunte.

-Moarte uşoară, Mihai!