Stephen King- Cimitirul Animalelor

Luam un nebun, ii dam posibilitatea de a scrie si garantat va reusi sa ne scoata din normalitatea noastra. Asta-i King, nebunul. Unul care are o fantezie iesita din orice tipar si un stil de a scrie incat toate cartile lui mi se par prea scurte desi unele au peste o mie de pagini. Ma fascineaza prin talentul sau unic de a exploata toate acele mici posibile fisuri din tesatura realitatii. Pornim mereu cu viata unui om oarecare, intamplari oarecare, locuri oarecare. Pana si gandurile eroilor sunt oarecare, banale, obisnuite, nimic spectaculos. Apoi incep lucrurile sa alunece spre nebunie. Fara sa ne dam seama cand, ne trezim in plin cosmar, toate care ne inconjoara pot fi obiecte simple sau unelte ale unei fiinte malefice, ale unei fiinte supranaturale ce calca in picioare legile fizice cu aceasi usurinta cu care ne distruge King linistea si convingerea ca lucrurile prin lume sunt cum noi le-am cunoscut. Se pastreaza exact atat din echilibru cat sa confere veridicitate celor povestite, protagonistii, in ciuda faptului ca deseori sunt fiinte dintr-o alta lume, pastreaza exact atata logica cat sa nu le putem nega existenta. Nu sunt asemeni monstrilor plini de sange ce isi urla furia intr-un mod caraghios cum vedem in filmele horror de mana a treia, nici gand. Nici actiunea nu este una ce sa-mi provoace zambete involuntare ca atunci cand privind un film din sus pomenitele, nu pot sa nu observ ca eroii special se despart si se expun pentru a putea fi victime. La King toate decurg natural, firesc, supranaturalul se ataseaza la fel de firesc de natural ca umbra de corpuri.

In „Cimitirul Animalelor„, Stephen King creaza un adevarat mit. O lume atat de fireasca, de normala incat ne-am gasi oricare locul cu usurinta, personajele sunt asemeni celor cu care dam nas in nas pe strada, nimic spectaculos…doar un mic amanunt. O carare ce duce spre nicaieri, undeva la marginea unei proprietati oarecare si un stravechi obicei ramas de la locuitorii de candva ai regiunii. Oameni care uneori respecta stravechiul ritual si nu-si ingroapa animalele de companie intr-un colt oarecare al gradinii ci in Cimitirul animalelor. Potrivit mitului, o forta supranaturala le reda viata si acestia se intorc uneori, sunt vii, identici fizic pana la cel mai mic amanunt cu animalul ingropat. Exista insa un pret, mult prea mare insa cat sa merite:sufletul. Animalele intoarse devin malefice, pe cat de atasate au fost inainte de stapanul lor, care la randul sau le-a iubit indeajuns, cat sub impulsul unei sperante vagi si a unei credinte localizate mai degraba in subcontient, sa le ingroape acolo , pe atat devin de rele. Orice urma de atasament dispare si tot ce vor este sa faca rau, sa ucida.

Poveste ciudata, cine ar crede asa ceva? Cati dintre noi, daca ne-am muta intr-o alta localitate am da crezare unei astfel de povesti? Nu crede nici eroul cartii lui Stephen King, atunci insa cand isi pierde copilul intr-un accident, durerea il impinge sa imbratiseze ultima speranta ramasa.

Ce se intampla? Vreti sa aflati cine plateste pretul, cum si cat va fi acesta de mare? Cititi cartea Cimitirul animalelor si veti afla, ce va pot eu spune cu siguranta este ca veti avea de-a face cu o carte care nu va va plictisi nici o clipa, cu una pe care nu o veti uita niciodata, una care o sa va bantuie multa vreme noptile, una de care va veti aduce aminte mereu in intuneric sau in preajma cimitirelor.

Lectura placuta.

~ de balinferi pe decembrie 29, 2008.