Doar cuvinte las în urmă

Am avut de curând o discuţie foarte plăcută cu câţiva blogeri dragi mie. Subiectul? Nemurirea versus cuvintele. Eu nu mi-aş da cuvintele pentru nemurire, după cum am mai spus…dar este ceva pentru ce mi-aş da atât viaţa cât şi cuvintele toate.  Dacă vreţi să aflaţi despre ce vorbesc…faceţi-vă o cafea, aşezaţi-vă comod şi citiţi povestea pe care v-o spun. Dacă vă fac să plângeţi daţi vina pe propriul vostru sentimentalism şi bucuraţi-vă că sunteţi încă oameni muritori, capabili să simţiţi.

Iar acum să vină cuvintele, cele pe care eu le prefer nemuririi.

Domi a fost vecinul din faţă a bunicilor mei. Acolo, în satul copilăriei mele, toate casele au fost orientate cu faţa spre răsărit, aşa că fiecare ţăran avea un vecin din faţă şi un vecin din spate. Unii aveau vecini de stânga, vecini de dreapta şi chiar şi vecini „de-am câşulea” cum se referea Domi la cei pe care nu-i plăcea. Aceştia erau însă extrem de puţini, nu pentru că n-ar fi fost oamenii dificili şi pe acolo, ci mai degrabă datorită firii tolerante, blânde a lui Domi. Acesta era un bătrân cu părul atât de alb încât eu, copil fiind, aveam convingerea  că  îngeraşi mici i se strecoară în casă noapte de noapte pentru a-i albii părul . Domi ştia cele mai frumoase poveşti din tot satul şi avea un fel de a fi încât toată lumea îl plăcea, totuşi nu avea nimic decât o colibă numită de el casă şi nu avea pe nimeni pe faţa pământului. Era un munte de om, umplut în întregime de bunătate, întratât încât n-aş fi surprins să aflu că în noaptea de Crăciun el umbla din casă în casă pentru a împărţii jucării celor mici şi pace sufletească celor mari.

Eu am fost persoana cea mai dragă lui Domi, mie îmi căra în buzunare cele mai mari şi mai zemoase fructe, de dragul meu creştea generaţii întregi de câini şi de pisici, de dragul meu stătea ghemuit pe jos pentru a-mi spune poveşti şi pe mine mă ţinea în braţe nemişcat până îi amorţeau picioarele. Lumea spunea că nu-i sănătos la minte, dar prin asta se refereau doar la ataşamentul exagerat al bătrânului faţă de mine, mai ales că nu eram neamuri ci doar vecini din întâmplare.

Avea Domi o fixaţie ciudată peste care nu trecea: nu punea mâna pe bani niciodată. Era dispus oricând să ajute pe oricine ,mergea cu drag la muncă oricui, dar ştia toată lumea că în loc de bani trebuia să fie plătit cu bucate, accepta orice mai puţin bani. Iar dacă cineva îi plătea doar cu un simplu mulţumesc atunci cu asta pleca Domi acasă şi niciodată nimeni nu l-a auzit vorbindu-l de rău pe respectivul şi nici nu refuza să meargă din nou dacă era chemat.  Atâta tot că respectivul devenea un vecin „de-am câşulea”.
În coliba lui, doar cu puţin mai mare decât coteţul în care bunicul ţinea porcii, era mereu o curăţenie exemplară.  Era ,cred, singurul din tot satul care făcea baie zilnic deşi coliba lui a rămas  unica locuinţă fără curent electric. Nu de alta dar astfel de bunuri se cer achitate cu bani.
Ei,bine,bătrânul acela mi-a spus o grămadă de poveşti, majoritatea le-am înţeles în întregime deabia după ani mulţi, deabia atunci când el plecase deja din lume. Ultima dată când l-am văzut a fost în seara precedentă plecării mele din acel sat al viselor,al îngerilor şi al copilăriei. Aveam aproape şapte ani,  veniseră părinţii mei după mine, urma să fiu dus la Alba şi dat la şcoală.

Atunci când m-am dus să-mi iau un ultim bun rămas de la Domi l-am găsit pe acesta aşteptându-mă. Stătea pe singurul scaun ce îl avea şi tocmai termina de curăţat o pară aurie. Pe una din cele două farfurii ale lui stăteau înşirate deja felii de mere şi pere, curăţate de coajă şi de miez, aşa cum obişnuia el să-mi pregătească. M-a luat în braţe preţ de o clipă, doar cât să mă aşeze pe marginea patului, apoi şi-a întors scaunul spre mine şi mi-a întins farfuria cu bunătăţi. M-a privit zâmbind cât timp am înfulecat, m-a întrebat apoi dacă mai vreau. Am refuzat, dar i-am cerut să-mi spună povestea preferată. Asta era despre un pisoi mic, mic, foarte mic, care a plecat în lume să facă carieră, vroia să ajungă leu. Odată ajuns la oraş a descoperit că leii sunt ţinuţi în cuşcă, aşa că s-a întors acasă preferând să fie pisică dar să trăiască în libertate.

Domi m-a refuzat, a zis că povestea aia o ştiu deja îndeajuns de  bine şi că e vremea să-mi spună o altă poveste. O poveste pe care nu vrea s-o ia cu el în groapă. Mi-a povestit viaţa sa…
S-a născut prin primii ani ai secolului douăzeci şi a crescut ca orice alt pui de ţăran. Îşi pierduse tatăl înainte de a se naşte, acesta a fost strivit de un copac în pădure aşa că nici măcar nu l-a cunoscut. Crescut de o femeie singură nu a avut viaţă uşoară, la 6 ani deja muncea pe câmp dând cu sapa.

La 10-11 ani salvase viaţa unei fetiţe ce căzuse în râu. El, cu toate că nu ştia să înoate a sărit după ea în apă şi deşi era să se înece amăndoi, până la urmă a reuşit totuşi, riscându-şi viaţa, s-o oprească pe aia mică între cei vii. Fetiţa avea vre-o  5-6 anişori şi era fiica celui mai avut om din tot satul.

În clipa aceea, în apele învolburate, în timp ce Domi cu o mână se agăţa de o rădăcină şi cu cealaltă se străduia să ţină fetiţa la suprafaţă, între cei doi copii s-a născut un ataşament care îi împingea la a căuta unul compania celuilalt. Domi, în loc să se joace duminica cu ceilalţi băieţi de anii lui, prefera să mergă şi să adune flori de câmp pentru a o vedea pe ea zâmbind o clipă. Ea de câte ori scăpa de sub supraveghere alerga la el şi-l găsea mereu indiferent cât de departe pe câmp muncea. Părinţii ei  au încercat s-o dezveţe , i-au cumpărat  cele mai sofisticate jucării şi cele mai frumoase păpuşi dar toate au fost degeaba, când îl vedea pe el arunca tot şi alerga să-l ia în braţe,se căţăra pe el şi-i făcea dragă-dragă mângâindu-i obrajii cu pălmuţele. De câte ori o întreba cineva că ce vrea să se facă, răspundea că vrea să fie soţia lui Domi. Lumea râdea, la început au râs şi părinţii ei dar anii treceau, atracţia dintre cei doi rămânea  şi asta nu le-a fost deloc pe plac.
Când el împlinise 16 ani, tatăl ei a organizat cel mai mare concurs de tras la coasă. Putea participa oricine dorea şi vestea s-a dus până hăt departe. Premiul era nici mai mult nici mai puţin decât doi cai şi o căruţă sau orice alt bun în echivalentul ăstora. O întreagă avere printre tăranii de atunci, aşa că au venit flăcăii să participe chiar şi din judeţele învecinate. S-a întâmplat de a  câştigat Domi, deşi era doar un copil. Îl călise munca şi şi-a dorit victoria mai mult decât oricine altcineva. Când în miezul întregii ceremonii a refuzat caii şi căruţa  şi a cerut  în schimb să fie lăsat să vorbescă o oră cu fata organizatorului  a râs toata lumea. Mai ales că ea nu era decât o fetiţă blonduţă de 11-12 ani ,mai degrabă copil decât fată. Tatal ei a fost îndeajuns de avar cât să accepte şi cei doi copii, în acea oră care le-a fost pusă la dispoziţie, au stat să povestească sub ochii întregii lumi. îndeajuns de departe de ceilalţi cât să nu fie auziţi dar supravegheaţi strict şi atunci. Pentru ei acea oră a însemnat asumarea publică a relaţiei şi au jurat că nu vor iubi în veci pe altcineva.

După ce ea împlinise 18 ani a încercat să fugă în lume cu Domi. Părinţii ei i-au ghicit însă intenţia şi le-au zădărnicit planurile. La a doua încercare, după numai câteva săptămâni, au fost opriţi în hotar de un grup tocmit de tatăl ei. Ea a fost dusă înapoi iar Domi aproape omorât în bătaie.

Din ziua aia începând  ea s-a ales cu o doamnă de companie, adusă special de la oraş s-o înveţe bunele maniere, diferenţele dintre clasele sociale dar mai ales pentru a o supraveghea continuu.

Cei doi nu au schimbat nici măcar un cuvânt timp de un an şi jumătate. Atât a reuşit Domi să reziste. Atunci s-a prezentat  în faţa tatălui ei şi i-a cerut mâna. Nu numai că a fost refuzat dar a fost izgonit din curte de tatăl ei cu puşca în mână.

După o lună şi jumătate a venit un alt flăcău, din satul vecin. Acesta avea cai şi boi, avea pământuri şi casă cu cinci camere, citea şi scria cursiv, nu ca Domi …aşa că povestea lor de dragoste s-a încheiat.
Când a ajuns Domi cu povestea până aici s-a ridicat de pe scaun şi a mers până la raftul pe care ţinea Biblia, în compania unui caiet îngălbenit de vreme. S-a întors luând cu el atât caietul cât şi Biblia. A scos dintre paginile cărţii sfinte o scrisoare,mototolită şi pătată. Era scrisoarea primtă de la ea cu o zi înainte de a se marita. I-a  cerut s-o înţeleagă şi s-o lase să meargă pe drumul ei. I-a  explicat că ea nu ar putea să trăiască alături de el, dar că va fi fericită trăind ca o doamnă alături de celălalt flăcău. În timp ce mi-a citit scrisoarea i s-au umezit ochii aşa că i-a şters cu dosul mâinii, apoi a continuat să-mi povestească.

Ea scrisese bileţelul forţată fiind de tatăl ei. Printre rândurile mâzgălite se vedeau urmele unde îi căzuseră lacrimile în timp ce scria. Domi zicea că ar fi făcut orice să împiedice cumva nunta, dar nu avea pe nimeni , nu cunoştea pe nimeni. Erau alte vremuri cu alte reguli…
A încercat să nu se mai gândească la ea dar nu putea. A încercat s-o uite dar i-a fost imposibil. A încercat să plece departe, dar nu a rezistat mai mult de o lună. Inima l-a forţat să se întoarcă  acolo unde a cunoscut-o pe ea, acolo unde s-au jucat cândva împreună în coplărie, acolo unde a visat de mii de ori la a fi cu ea.
După doi ani, ce au trecut de parcă ar fi avut picioare de plumb, s-a întâlnit în faţa crâşmei cu soţul ei. Acesta l-a aşteptat  ştiind că pe acolo trece în drumul său spre casă. L-a oprit şi s-a luat de Domi acuzându-l că el ar fi de vină pentru eşecul căsniciei lui. Era ca scos din minţi, a urlat de a auzit  toată lumea că-şi fugăreşte soţia prin casă de doi ani şi nu reuşeşte să facă nimic cu ea. Că şi când reuşeşte într-un târziu s-o înghesuie într-un colţ şi s-o imobilizeze îi înţepenesc mâinile şi picioarele, i se încleştează gura şi are ochii unei moarte, că în astfel de momente i se face silă de el însusi şi îi vine să-şi ia câmpii. Ce i-ai făcut nenorocitule? Ce i-ai făcut? –a urlat acesta la Domi şi cum nu a primit nici un răspuns a sfârşit prin a-l lovi. Domi a răbdat două palme fără să reacţioneze, apoi pe cea de-a treia i-a întors-o.  L-a lăsat pe acesta căzut în faţa crâşmei, pe marginea drumului.
S-a dus acasă şi a stat întreaga noapte privind la grinzile din tavan şi vorbind cu umbrele. Mama lui murise de pneumonie imediat ce împlinise el 15 ani, aşa că nu avea nici măcar cui să-i spună ce-l doare…
A doua zi, dis de dimineaţă, de la prima geană de lumină, a fost scos din căsuţa lui de strigătele de pe uliţă. Alergau sătenii care încotro, strigau, unii înjurau, alţii blestemau.
Tatăl ei, fiind în mijlocul mulţimii, când a dat ochii cu Domi s-a aruncat pe el şi a încercat să-l sugrume deşi nu doar că nu era vinovat de nimic dar nici măcar nu ştia ce se întâmplă. A aflat mai târziu…

După ce el plecase din faţa crâşmei în seara precedentă, soţul iubitei lui a fost readus în simţiri de săteni. În loc sa plece s-a băgat la crâşmă şi nu s-a mai dat dus până nu s-a îmbătat într-un hal fără de hal. Atunci s-a dus acasă, şi-a înjunghiat soţia de trei ori, de două ori în piept şi odată în abdomen. A luat apoi o frânghie şi s-a spânzurat în faţa casei.
Cei doi, deşi au fost  soţ şi soţie, nu au fost îngropaţi nici măcar în acelaşi cimitir. Fiecare familie şi-a luat propriul copil şi l-a înmormântat în satul natal.
Mama ei l-a vizitat pe Domi în ziua înmormântării şi plângând şi-a cerut scuze. Tatăl ei ameninţa şi atunci că îl împuşcă dacă îi iasă în cale.
Au trecut doar câteva luni şi începuse războiul. Domi a fost chemat la arme. S-a dus fericit. Spera să moară, să uite, să scape. Era pe front şi refuza să tragă cu arma. Zicea că preferă să fie el omorât de unul care îl consideră duşman decât să omoare un om nevinovat. A fost ameninţat de sergentul său că îl împuşcă dacă nu execută ordinul, dar nici nici cu pistolul la tâmplă nu l-a putut convinge pe Domi. După câteva zile  s-a întâmplat să fie sergentul împuşcat şi din întreaga întreaga companie Domi a fost singurul care s-a oprit din fugă, în mijlocul rafalelor s-a întors după el, l-a luat în spate şi l-a cărat timp de trei ore.  I-a salvat viaţa. Din clipa aia, deşi a venit un alt sergent în locul celui împuşcat, a fost lăsat în pace. Nu-l mai bătea nimeni la cap să tragă cu arma şi nici să pună mâna pe bani. Acesta devenise fixul lui din ziua în care ea a murit. Spunea că întreaga viaţă a ei şi a lui au fost distruse numai din cauza banilor, numai din cauză că el nu s-a născut cu avere, aşa că banii au devenit un bun blestemat, unul de care a jurat să nu se mai atingă niciodată.
A făcut războiul până la capăt, chiar mai mult, a fost şi prizonier la ruşi, alături de bunicul meu, în Nijni Taghil, în Siberia. Dintre toţi flăcăii plecaţi din sat s-au întors doar cinci, ceilalţi au căzut în luptă ori au murit în captivitate .
Atunci când, după zece ani de absenţă, au ajuns acasă au găsit o lume nouă, cu noi reguli în locul celor vechi. Părinţii iubitei lui de cândva se despărţiseră dupa moartea ei, femeia a murit la scurt timp după începerea războiului iar tatăl ei se zvonea că ar fi emigrat în America. A plecat să-şi caute fratele renegat cândva pe motiv că s-a îndrăgostit de o ţigancă şi a luat-o de soţie pe aceasta. Cert este că nu s-a mai aflat niciodată nimic despre ei, s-au dus departe, i-a mâncat drumul ori s-au pierdut undeva prin lume şi prin timp.
A rămas doar Domi, să îngrijească un mormânt, să bântuie uliţa prăfuită zâmbind unor amintiri, să plângă uneori altor amintiri şi să recitească iar şi iar îngălbenitul caieţel care a fost cândva jurnalul ei.

Ultima însemnare pe pagina mai veche de jumătate de secol erau cuvintele aşternute de ea cu câteva ore înainte de a fi omorâtă:

„Dumnezeul meu, ia-mi viaţa înainte s-o arunc eu singură. Dumnezeule mare, dacă nu m-ai putut lăsa să trăiesc cum am am vrut atunci cheamă-mă la tine, nu ma obliga să trăiesc aşa cum nu vreau şi ajută-l Dumnezeule pe el, ajută-l să mă uite dacă se poate, ajută-l în toţi pasii lui prin lume, ai grijă Doamne de el şi dă-i ocazia ca măcar odată să mai iubească pe cineva.”
Când a terminat Domi să citească din caieţel plângea şi plângeam şi eu. Nu înţelesem mare lucru, îmi era însă deajuns că-l vedeam pe el plângând.

M-a luat în braţe şi m-a strâns la piept aşa cum strângi ceva ce nu vrei să pierzi şi mi-a zis printre lacrimi, în timp ce îşi ştergea ochii şi nasul cu dosul aceleiaşi mâini aspre: „Dumnezeu i-a ascultat aproape toate rugile. Atâta tot că eu nu am putut s-o uit nici o clipă, e moartă de 58 de ani şi de 58 de ani lungi eu îmi amintesc de ea. De 58 de ani n-am mai pus mâna pe bani şi de 58 de ani eu n-am adormit fără să citesc cuvintele ei şi de 58 de ani nu a fost zi în care să n-o plâng. Nu ştiu cât trebuie să mai trăiesc, nu ştiu pentru ce m-a ţinut Dumnezeu atâta în lume şi nu ştiu de ce mă mai ţine şi acum. Nu am făcut rău niciodată nimănui, dar nici de iubit n-am mai putut pe nimeni. Tu copile eşti primul om după ea pe care am ajuns să-l iubesc, nu ştiu de ce şi nu ştiu cum, dar când te mângâi pe cap de ea îmi amintesc, în ochii tăi regasesc ochii ei şi când te aud râzând o aud şi pe ea. Nu ştiu nimic, poate o parte din sufletul ei seamănă cu sufletul tău sau poate doar aşa a rânduit Dumnezeu lucrurile, să mai iubesc pe cineva înainte de a muri dacă asta şi-a dorit ea.”

Era deja târziu, după-amiaza a zburat departe, agăţat de grindă ardea deja lampa şi umplea  coliba numită casă cu umbre şi cu mirosul intim al flăcării, miros care pentru mine a devenit sinonim al sfinţeniei, al iubirii de o viaţă şi al imposibilităţii uitării unor dureri. Înainte de a ieşi din căsuţa dărăpănată, la rugămintea lui, am mâzgălit pe caieţel, pe ultima filă ce m-a rugat. Vroia să fie îngropat alături de ea. Pe vremea aia ştiam să scriu doar câteva litere nesigure, tremurate şi mai degrabă desenate decât scrise. A fost însă primul lucru pe care l-am scris în viaţa mea. El s-ar fi descurcat ceva mai bine, dar nu-l ajutau ochii iar creionul subţire îşi făcea de cap între degetele cu bătături.
L-am pupat pe obrajii săraţi de plâns, m-am şters şi am fugit acasă la bunici.
Am plecat a doua zi să-mi încep propria luptă cu lumea. Am luat cu mine vorbele unor bătrâni şi toate vieţiile lor adunate mănunchi. Nu ştiu dacă cineva îşi mai aminteşte că ei au trăit, dar în mine sunt încă vii cu toţii. Încă suferă, înca speră, încă aşteaptă…
Pe când am trecut următoarea dată prin satul copilăriei mele dispăruse deja coliba. În locul ei se înălţa o casă cu etaj, nu mai era nici o lumină tremurătoare de lămpaş în tot satul şi parcă nimeni n-a rămas să-şi aducă aminte. Ori poate omul modern nu are timp de pierdut cu aduceri aminte…
Mormântul lui Domi l-am găsit destul de uşor. Nu era lângă mormântul ei ci chiar deasupra, oarece ţărani bătrâni, au făcut o mică greşeală, cred eu voluntară, când i-au săpat mormântul.

Era linişte în cimitir, era vară, ţăranii erau cu toţii pierduţi printre muncile câmpului cum sunt ţăranii de când există oameni, doar eu, devenit între timp orăşean şi domn, după cum mi se adresau, bântuiam fără treabă. Am plecat de fapt să aşez o floare pe mormântul celei care m-a ţinut de mână când am făcut primii paşi. M-am oprit însă lângă dâmbul ce cu o imensă piatră plată, culeasă din pârâu, marca locul de odihnă a lui Domi. M-am aşezat în iarbă cât să fumez o ţigară şi cât să-mi termin gândul de gândit. Cu atât rămânem, buni sau răi, curajoşi sau fricoşi, luptători, ignoranţi, fericiţi sau chinuiţi de viaţă, cu atât. O piatră banală înfiptă drept căpătâi, eventual câteva cuvinte şi un nume care peste câţiva ani nu va mai însemna nimănui nimic. Vieţi inutile, sfârşite fără sens, trăite fără sens…şi drept plată pentru răbdarea de a juca până la capăt marele joc primim doi metri pătraţi de ţărână în pământul natal. Eu îmi aduc aminte şi poate cineva şi de mine îşi va aminti, cât timp însă? O sută de ani? O mie? Contează? Oricum va veni cândva o zi când Soarele va străluci la fel, vântul va mai vălurii puţin faţa lumii, copacii îşii vor şopti tainele şi mii de oameni vor alerga înainte spre propriul sfârşit…doar că eu nu voi fi şi nu doar că nu voi fi ci toate vor fi de parcă nici n-aş fi fost vreodată. Mai contează ceva atunci? Da, contează mereu. Iubirea niciodată nu-i degeaba, când iubim facem viaţa celorlalţi ceva mai uşoară de trăit, dacă ştim cum să iubim. Contează că Domi a iubit o viaţă întreagă? Lumii întregi nu, dar celor care l-au cunoscut contează, de sub mâinile profesorilor buni iasă mereu elevi buni şi eu nu pot decât să-i fiu recunoscător lui Domi că mi-a servit drept exemplu pentru cât şi cum trebuie să iubesc …

Voi trece şi eu, aşa cum trec toate, îmi voi revendica cei doi metri pătraţi cuveniţi din pământul care m-a născut şi mă voi duce acolo unde nici fericirea, nici durerea, nici plăcerea şi nici dorul nu sunt realităţi cotidiene. Îmi las însă cuvintele. Voi continua să trăiesc prin ele, vor trăi prin cuvintele mele toţi cei despre care vorbesc, toţi cei de care îmi amintesc. Atât pot să las celor ce vin din urmă.

PS.

Blaga : ” Ştiu că unde nu e moarte nu e nici iubire. Şi totuşi te rog Doamne, opreşte ceasornicul cu care ne măsori destrămarea”

Eminescu: „Reia-mi al nemurii nimb şi focul din privire

Şi pentru toate dă-mi în schimb o oră de iubire”

Eu în mod hotărât aş alege ora plină de farmec şi sens în faţa nemuririi seci.

Anunțuri

~ de balinferi pe Septembrie 23, 2009.

22 răspunsuri to “Doar cuvinte las în urmă”

  1. Feri mami, o poveste emotionanta.Recunosc mi-au dat lacrimile.File de viata traita cu dureri, bucurii, sperante.Si pentru mine conteaza cuvintele.

  2. O altă poveste foarte frumoasă. Şi foarte tristă…

    Şi ai dreptate, cu toţii nu lăsăm în urmă decât cuvinte… Scrise sau întipărite în memoria celor cărora le-am fost dragi…

  3. iubirea e singurul lucru pt care merita sa traiesti in viata,desi am mai citi povestea, tot mi-au dat lacrimile…
    daca baiatul meu ar fi citit povestirea ar fi spus ca e din seria celor care te fac mai slab,mai conciliant ,mai sensibil si mai usor de manipulat….cam cum a zis despre filmul -only you-
    ai tu feri talentul asta sa faci omul mai atent la ceea ce face si spune,si sa ia hotariri sa iubeasca mai mult pe cei din jur…
    nu stiu cit pot pricepe asta cei care nu iubesc,dar cei care sint sensibili,dupa cuvintele tale devin si mai sensibili

    pe cind un sf cu emotii mai multe?

  4. @ Mamineta, chiar de ai nega importanţa cuvintelor în viaţa ta, tot nu te-aş crede. Ţi-am citit poeziile… 🙂
    @Vero cred că este un mod bun pentru a supravieţuii propriei morţi.
    @ Gaby, nu există oameni insensibili ci doar oameni care preferă să etaleze o mască de duritate, oameni prea speriaţi, prea temători sau prea sătui de suferinţă cât să-şi mai arate sentimentele.
    Un sefe? Să sperăm că va fi ceva curând…

  5. Cred ca in curind vom putea citi un volumas cu toate povestile lui Feri strinse de-a lungul timpului.Nu ar fi rau mai ales ca scrie bine si are tot viitorul in fata,m-as delecta cu citirea cartii!

  6. @ Nicu Oare ştii tu ceva şi eu n-am aflat? 🙂
    Nu ştiu, probabil ai dreptate , deocamdată însă eu nu ştiu despre nimic concret. Însă orice se poate întâmpla, chiar şi lucruri bune, deşi trăind în România astea sunt tot mai rare, la noi luminiţa de la capătul tunelului ne-am învăţat deja să se doveadească a fi stele verzi pe care le vedem din cauza loviturilor primite. 🙂

  7. despre narcisisti ce gindesti?

  8. care-i diferenţa dintre a te iubi pe tine însuţi sau a fi îndrăgostit?
    Nu pot să nu remarc un amănunt important în mitul lui Narcis: s-a îndrăgostit nu de persoana proprie ci de imaginea proprie, este o mică-mare diferenţă. De propria lor imagine majoritatea oamenilor sunt îndrăgostiţi, spun asta pentru că aproape toţi oamenii sunt mult mai preocupaţi de imaginea lor, de impresia pe care o lasă, de părerea celor din jur decât sunt realmente de propria lor persoană. Altfel spus nu se preocupă întratât de eliminarea defectelor, cât de ascunderea lor de ceilalţi.

  9. voiam sa zic ca un narcisist nu are cum iubi,pt ca nu simte nevoia de dragoste……asta apropo de ce ai zis ca toti oamenii iubesc….

  10. De ce esti asa de pesimist? Da! se pot intimpla si lucruri bune!

  11. @fansf, nu sunt pesimist, a vedea lucruile astfel cred că nu înseamnă pesimism ci mai degrabă realism.

    @Gaby, crezi cumva că cineva catalogat narcisist nu-i capabil sa iubească? Diferenţa dintre realitate şi părere se observă şi aici: realitatea privind propriile sentimente o ştie ficare om în parte, etichetele de narcisist, sadic, masochist, etc sunt de regulă lipite de ceilalţi. Eu sunt convins că fiecare iubeşte pe cineva şi că fiecare este iubit de cineva.

  12. multumesc, feri, pentru povestea asta…

  13. Dragă Rodica, a spune poveşti este plăcerea mea. Iar atunci când mesajul este şi recepţionat corect atunci simt că nu degeaba am stat să bătucesc tastele.

  14. zelist.ro

  15. http://www.zelist.ro/
    pune pe undeva si pozitia ta in zelist,stai destul de bine ,mai sint 95 la suta din bloggeri dupa tine….wink

  16. am pus să se vadă! :))

  17. Facandu-mi dinainte cafeaua, m-am asezat inaintea povestii si am intrat in lumea ei. Lacrimi ude n-au curs, dar a plouat tare inauntrul meu. N-am mai citit povesti-povesti de mult timp, m-am indeletnicit cu altfel de scrieri, insa acum imi dau seama ca mi-a lipsit ceva pentru a ma putea apropia de ele. Increderea. In puterea lor de-a vietui peste veacuri. Multumesc frumos, am primit un mare cadou in dimineata aceasta.

  18. Îţi mulţumesc că ai citit. Astfel acei oameni nu vor fi uitaţi.

  19. De regula cei din zodia pesti sunt mai sensibili dar aceasta poveste este emotionanta.
    Spuneam undeva despre cufere si lacate lasate pentru noi de oamenii pe care i-am iubit si care s-au dus la stele si la Dumnezeu.
    Sa stii ca si tie ti-a fost lasata o cheie, cheia de a ajunge la sufletele oamenilor.
    Poate este cel mai frumos mesaj pentru cineva care nu mai este.

  20. Însemnă că sunt cel mai norocos dintre toţi oamenii, doar sufletul este bunul cel mai de pret al fiecăruia.

  21. Povestea ta …am ramas fara cuvinte , eu care traiesc prin si pentru ele ! Minunata poveste !

  22. @cititoarea, Dacă te-a atins povestea atunci este cel puţin în parte şi povestea ta. Mă bucur că ţi-a plăcut

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: